Și nu numai el. Kirsty Coventry, șefa CIO, vrea și ea să nu mai amestecăm sportul cu politica, morții de pe front cu campionii în tricou și chiloți de camuflaj, bombardarea civililor cu puritatea sufletului putinist. Nu e bine, nu se face. „Bannarea sportivilor ruși nu a rezolvat nimic”, asta e noua mantră. Te crucești. Păi, nici nu trebuia să rezolve nimic. Trebuia să pedepsească o țară agresoare, atît. Ce va rezolva eventuala reintroducere a acestor sportivi în arena internațională e ca unii dintre ei să înceapă, precum foștii noștri iubiți performeri, să mulțumească înțeleptului conducător și să împroaște cinism pe oriunde trec. Pentru un popor hăcuit, înfrigurat, torturat ar fi o dublă pedeapsă. Pentru umanitate ar fi echivalentul unei întoarceri în peșteri. Dar, în vremurile acestea ireale pe care le trăim, demersul șefului FIFA, autotransformat în om de casă al lui Trump, are un soi de logică. Căci care e diferența esențială între o țară ce cotropește un vecin și o țară care atacă și răpește președintele alteia? Și ce se va întîmpla dacă Republica Populară Chineză va invada Republica China, cunoscută și sub numele Taiwan? Sportivii acestor state „bully” nu ar trebui și ei excluși din competițiile internaționale? De ce Rusia și nu oricine calcă în picioare pe oricine? Ori cum s-ar putea asta? Ar fi sfîrșitul sportului așa cum îl cunoaștem. Din această perspectivă, intenția lui Infantino de ridicare a interdicției rușilor, oricît ar fi de ticăloasă, apare ca un gest preventiv. Tipul e șmecher. Să nu ne mai amestecăm în treburile oamenilor mari, să rămînem cu jucăriile noastre. Sportul e distracție pe bani mulți. Or, nu poți și cu banii în buzunar, și cu sufletul în rai.
