Ce-i împinge pe atîția oameni să se pronunțe în domenii pe care nu le cunosc, cu consecința de a debita inepții? Așa a făcut recent Cristian Tudor Popescu într-un text publicat pe republica.ro, intitulat „Trufia zeilor“. Ideea textului e că spiritul dogmatic și refuzul argumentării ideilor ar avea directă legătură cu Platon, Socrate și Aristotel. De exemplu, jurnalistul afirmă despre Platon că „nu catadicsește să demonstreze nici una dintre afirmații sale”. (În aceeași situație e și Aristotel.) Cît despre Socrate, acesta „o făcea pe prostul, pe nedumeritul, încolțindu-și adversarii cu contradicții și negații”, iar asta înseamnă a fi chiar „mai pervers” decît a face simple afirmații peremptorii. Mă gîndesc că dlui Popescu i-ar fi stat bine în banca acuzatorilor lui Socrate. Mai ales că în această atitudine (refuzul de a demonstra, de a justifica) s-ar manifesta și o atitudine „de clasă”: „Argumentul, explicația, demonstrația erau considerate o înjosire intelectuală. «Prostimea»? Să bage la cap ce auzeau, oricum li se făcea o favoare în felul ăsta”.
Greu de găsit un text care, deși atît de scurt, să fie atît de îmbîcsit de neadevăruri, de răstălmăciri și vulgarizări! Nici n-ar mai merita să discutăm despre el, dacă Cristian Tudor Popescu n-ar avea destui cititori și n-ar fi un „influencer” nu lipsit de importanță.
Îți vine să-l întrebi pe jurnalist: dacă nici Platon, nici Aristotel nu argumentează și nu caută să-și demonstreze afirmațiile, de unde s-au născut dialectica și logica? Care e sensul maieuticii socratico-platonice? De ce oare spune Socrate (în Apărarea lui Platon) că „o viață necercetată nu merită a fi trăită”, dacă argumentele, îndoielile, disputele etc. sînt alungate din ea? Desigur, încă nu exista pe atunci metoda experimentală (și nu va exista încă mult timp, pînă la Francis Bacon); dar exista observație, analiză, comparație, argumentație rațională și modelare, chiar și matematică, precum în dialogul Timaios al lui Platon. Se înțelege că multe din argumentele celor vechi nu ni se mai par valide azi; altele, deși impecabile formal, pleacă de la premise pe care modernii nu le mai acceptă în științe, cum ar fi faptul că natura are un scop și că acesta e binele. Dar una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații, ba chiar că acestea erau socotite de către acești uriași pe care stă toată cultura europeană drept „înjosire intelectuală”.
Să evocăm mai pe larg un unic exemplu: în dialogul Menon al lui Platon (Platon, Opere, vol. II, Humanitas, 2022), Socrate vrea să răspundă unei dileme sofistice expuse de Menon: cunoașterea, spune acesta, se referă ori la ce știm, ori la ce nu știm; dacă se referă la ce știm este inutilă; dacă se referă la ce nu știm, în ce fel aflăm că am descoperit ceea ce nu știam? Deci cunoașterea este ori inutilă, ori imposibilă.
Răspunsul lui Socrate este „experimental”: angajează un dialog cu un băiat sclav din casa lui Menon, ignorant în materie de geometrie. Îi cere să rezolve grafic (și fără a măsura) o problemă de geometrie simplă: duplicarea pătratului (a construi un pătrat cu aria dublă unui pătrat dat.) Se constată că mai întîi tînărul e convins că are soluția, dar pus să o justifice, îi apare clar că e greșită. (Obține o arie de patru ori mai mare, nu de două ori.) Ajunge atunci în confuzie, dar, ajutat de întrebările lui Socrate, reușește să descopere de unul singur, prin încercări, soluția corectă (pătratul construit pe diagonala unui pătrat dat). Concluzia lui Socrate (Platon) este că niciodată cunoașterea nu pornește de la zero (tabula rasa): cunoaștem ceva, fie și confuz, chiar și înainte de a cunoaște clar lucrul respectiv, astfel încît putem înțelege întrebările care ni se pun și putem obține astfel soluția. Cunoașterea ar fi, de aceea, un fel de reamintire și, crede Platon, a unor cunoștințe primite înainte de întruparea în corp.
Ce a dat „experimentul” cu sclavul din Menon? 1) A fost respins paradoxul sofistic al cunoașterii. 2) S-a argumentat și s-a demonstrat că actul cunoașterii nu pornește niciodată de la zero și că dilema lui Menon e falsă. 3) Acest fapt a fost interpretat de Socrate (Platon) ca un argument în favoarea unei vieți de dinainte de naștere. 4) Argumentația s-a făcut „experimental” și practic, prin dialog. 5) Condiția umilă a băiatului nu a fost un obstacol împotriva posibilității ca acesta să învețe ceva nou prin întrebări și răspunsuri, nu prin afirmare dogmatică și argument al autorității.
Departe, deci, ca Socrate, Platon, Aristotel să aibă trufia de a se crede zei. Dimpotrivă, modestia și convingerea că, oricît ar ști, totuși e foarte puțin, îi caracterizează. Zeul este singurul „înțelept”; omul, în cel mai bun caz, poate doar iubi înțelepciunea. În acest caz, el este un „filozof” (literal, „iubitor de înțelepciune”). Așa s-a născut filozofia, greu de distins pe vremea aceea – și mult timp după aceea – de știință.
Sînt banalități toate astea, desigur. Dar iată că ele au ajuns să fie ignorate, iar în locul lor să se pună afirmații false, distorsionate, dovedind, mi se pare mie, nu numai simplă incultură, ci și o formă de resentiment și ură greu de înțeles pentru mine.
Închei, lansîndu-i dlui Cristian Tudor Popescu o provocare: își începe articolul declarînd peremptoriu că „Platon a fost filozof, dramaturg, poet, analist politic, moralist – nu om de știință... etc”. Îl provoc pe autor să ne dezvăluie titlul fie și uneia singure dintre operele sale dramatice. Să ne spună, dacă știe, cînd și unde s-a jucat ea. A fost o comedie sau o tragedie? Iar dacă nu poate da un răspuns simplu, îl rog să renunțe la a se mai pronunța impetuos și arogant despre lucruri pe care le ignoră.
