A venit momentul să mărturisesc public: prima mea fantezie profesională a fost să fiu președinte. Se întîmpla în ultimii ani ai comunismului neaoș și nu venea dintr-o dorință de putere ori cine știe ce altă ambiție. (Eram, totuși, copil...) Venea din convingerea că pot face, astfel, ceva util pentru români. Auzisem prin casă că lucrurile stau rău, experimentasem pe propria piele frig, întuneric și cozi, așa că mi-am spus că trebuie să ajung președinte: cineva trebuia să intervină decisiv, ca să scape poporul de necazuri.
Din fericire, a venit Revoluția din decembrie 1989 (sau lovitura de stat, depinde pe cine întrebi), astfel că n-a mai fost nevoie ca națiunea să aștepte pînă cresc eu, ca s-o conduc cumpătat și înțelept.
Următoarele două opțiuni – survenite în adolescență – au fost cea de arheolog, respectiv de criminalist. Două medii care mi se păreau fascinante (la fel mi se par și acum) și la care, fără vreo justificare anume, aveam impresia că m-aș și pricepe. Doar că am ajuns, la un moment dat, în clasa a XII-a, moment în care se cerea luată rapid o decizie. Așa că, ascultînd numeroasele voci din jur, chitite pe o singură „placă” – „Popeasco, tu ai papagal, la Drept trebuie să dai!” –, fix asta am făcut. Și au urmat primii trei ani de facultate. Mi-au plăcut, nu zic nu, aproape că-ncepusem să cred și eu că asta-i calea.
Apoi, din senin, a venit un telefon. De la o fostă colegă de clasă din liceu, cu care am rămas prietenă:
– Auzi, tu mai știi că, la un moment dat, voiai să te faci ziaristă?
– Da, mai știu... Ce-ți veni?
– Păi, am văzut c-au dat ăștia de la Adevărul anunț că fac angajări. Și m-am gîndit să-ți zic...
Fata chiar mi-a zis. Iar eu chiar m-am prezentat la concurs. Doar așa, „să văd și eu cum e”. Am fost 200 de oameni concurînd pe 20 de locuri. Iar unul dintre cele 20 de locuri a devenit al meu. „Am văzut cum e” vreme de opt ani. Apoi, alături de cam 90% din redacție, am mai văzut cum sînt presa scrisă și jurnalismul cultural alți cinci ani, la Gîndul.
Vremurile s-au schimbat, am făcut switch-ul către televiziune, iar la Digi24 sînt în al 14-lea an. Șapte dintre ei am fost producător al unei emisiuni de cultură: defuncta DIGICULT, căreia nu doar eu îi port o tandră amintire.
Azi, pasiunea pentru criminalistică se manifestă prin maldărele de crime series și documentare despre psihopați diverși la care mă uit. E drept, m-am apropiat un pic de domeniu în anul IV de facultate, cînd am avut curs de Criminologie. Mi-a plăcut mult, deși am chiulit la seminarul care implica mersul la morgă, pentru observarea îndeaproape a unor cadavre. (Nu garantez, dar e foarte probabil să fi fost la ofertă și-o disecție...) Mi-a părut rău, fiindcă am aflat că la locul faptei s-au înregistrat cîteva leșinuri de gen masculin.
Revenind la profesie, în ultimii ani am virat muncile culturale către zona de podcast și vlogging. Scriu din cînd în cînd pentru publicații online de gen, moderez panel-uri în festivaluri, mă învîrt în continuare în „ciorba” asta delicioasă. După toate aparențele, mă plictisesc greu de lucrurile care-mi plac.
Cînd am ales jurnalismul, în defavoarea unei cariere juridice, mama a glumit: „Ție nu-ți plac banii!”. Rîd și-acum de vorba aia, iar pe mama n-am cum s-o contrazic: orele petrecute într-un birou notarial ar fi fost infinit mai profitabile, financiar vorbind. Dar cît de des aș fi avut ocazia, la întîlnirile cu clienții, să dau ochii cu scriitori pe care-i citesc de-o viață, cu actori pentru care am emoții cînd îi văd pe scenă, muzicieni pe care-i aplaud cu bucuria unui copil ori artiști vizuali care mă dezarmează cu talentul lor? (Ce-i drept, pentru ăștia din urmă mi-aș fi dorit să am banii unui notar de succes, ca să le pot cumpăra, iar și iar, lucrările...)
După atîta vreme, am convingerea că job-ul ideal e fix job-ul pe care-l am. Job-ul la care m-am încăpățînat să nu renunț. N-o să mă îmbogățesc vreodată, la propriu, din el. Dar mă entuziasmează și-acum la fel de tare ca atunci cînd, văzîndu-mi numele pe foaia cu ADMIȘI de la avizierul din holul ziarului Adevărul, am început să chițăi și să țopăi de încîntare. Nu știu ce altă meserie mi-ar mai fi oferit asta.
Diana Popescu este scriitoare și jurnalistă.
Credit foto: Wikimedia Commons
