Rezistența internă antinazistă este în general descrisă de istorici ca fiind firavă. Caracterizarea este însă destul de vagă. După ce criterii ai putea stabili dacă o opoziție față de un regim totalitar este sau nu semnificativă? Aș invoca numai faptul că nu toate regimurile totalitare sînt la fel. Unele sînt mai tolerante, oricît ar părea de oximoronică expresia, altele sînt despotice în cel mai complet sens al cuvîntului. Vezi, să spunem, Polonia Solidarității, respectiv Coreea lui Kim Jong-un. Una e să fii dizident în prima, cu totul altceva este să te pui cu Securitatea nord-coreeană. Și la fel am putea prezenta lucrurile în cazul regimului comunist din România, despre care se spune că nu a fost contrat de o opoziție internă puternică în comparație cu cea din alte țări din estul sovietizat al Europei.
În ce privește nazismul, istoricii au găsit mai multe explicații pentru dizidența declarată drept anemică din timpul acestuia. Explicațiile însă mai degrabă lămuresc de ce nu putea fi altfel. Nazismul a demarat represiunea politică de timpuriu; după cum arăta istoricul Michael Foot, imediat după preluarea puterii de către Hitler, în 1933, pînă ca lumea să apuce să se dezmeticească, Himmler deja umpluse lagărele de concentrare cu potențiali dizidenți. Pe de altă parte, regimul a înregistrat inițial unele succese economice care au amorțit eventualele reacții de opoziție din partea proletariatului urban. În paranteză fie spus, Foot a explicat în același loc (și anume în cartea sa din 1976 intitulată Resistance) de ce și în România rezistența antinazisă a fost slabă: o combinație de factori, printre care pronunțatul sentiment antisovietic și antirusesc al populației, precum și aversiunea generalizată față de evrei, au făcut ca alianța cu Germania să fie una mai degrabă genuină.
Cu toate acestea, capitolul de istorie nazistă consacrat dizidenței nu este chiar subțire. Au fost mai multe atentate la viața lui Hitler. Ofițeri de rang înalt din Wehrmacht și Abwehr au complotat împotriva Fuhrerului. A existat gruparea din mediul studențesc Weiße Rose (Trandafirul Alb); membrii ei au plătit cu viața actul banal de răspîndire a unor pamflete care chestionau legitimitatea regimului. Au fost și simple gesturi (cum ar fi refuzul de a executa salutul nazist; pentru aceasta, unii apelau la strategema ținerii unei sacoșe în fiecare mînă) care comportau un oarecare risc, dar care, cu toate acestea, au fost făcute. În general, manifestările de nesupunere au fost mai degrabă individuale și mai degrabă întîlnite în privat. Pentru că fie și numai ținerea unui jurnal critic la adresa regimului poate fi considerată, într-un asemenea context, un act de dizidență.
Aici aș menționa două exemple. Memoriile jurnalistul german Raimund Pretzel despre ascensiunea nazismului încep cu anii ‘20, dar se opresc în 1933. Destul însă pentru a da o imagine nemijlocită a procesului de „rinocerizare” a societății germane, după expresia patentată de Eugen Ionescu. Și există apoi și jurnalul scriitorului Friedrich Reck, care acoperă deceniul trei și anii de război (și care, spre deosebire de memoriile lui Pretzel, nu a fost tradus în românește). Autorul își exprimă în el aversiunea puternică față de nazism, dar pentru că e conștient de riscuri, își va ascunde însemnările în cutii îngropate prin curte. În afară de jurnal, ca atitudine de delimitare de regim el nu practică altceva decît o izolare socială nu neapărat ostentativă și discuții ocazionale cu vreo doi - trei prieteni vechi și de încredere despre vremurile nefaste pe care le trăiau. Reușește să traverseze aproape toată perioada totalitară, dar pe ultima sută de metri tot e prins că „gîndește altfel”, într-un mod care ar fi de rîs dacă nu ar fi atît de stupid. La semnarea unui contract pentru o carte, Reck s-a plîns că avansul e prea mic în contextul inflației galopante din țară. La scurt timp, e arestat și condamnat pentru „insultarea monedei germane” și moare într-un lagăr de concentrare la începutul anului 1945.
La o scară mult mai mare decît cea a întîlnirilor lui Friedrich Reck cu cunoscuții săi de încredere, a existat în Germania nazistă un cerc de prieteni care a depășit în mod clar granițele protestului în intimitate. Este vorba de așa-numitul Solf-Kreis, cercul Solf, după numele unuia dintre membrii săi de bază (prezentat la Foot drept „grupul Helmuth von Moltke”). Cercul Solf era constituit din aproximativ treizeci de reprezentanți ai vechilor elite germane care au renunțat la confortul asigurat de rangul lor chiar și în societatea nazistă și s-au implicat în diverse activități subversive, cum ar fi adăpostirea evreilor și comunicarea cu exilul german. Povestea dizidenței lor a apărut și în România, în volumul „Cercul trădătorilor” publicat la Polirom anul acesta. Autorul, jurnalistul Jonathan Freedland, apelează la un ingenios truc narativ, prezentînd în spirală acțiunile fiecărui membru al grupului de-a lungul timpului, din 1933 și pînă la începutul lui 1944, cînd au fost arestați în aceeași zi într-o acțiune bine coordonată de Gestapo și SS. Dar prin felul spiralat al povestirii lui Freedland se pot reconstitui, poate mai fidel decît în multe alte abordări, mecanismele reale ale dizidenței antinaziste, atît cît au putut fi ele posibile într-un stat polițienesc angrenat într-un război mondial, cum are, la acea vreme, statul german.
Ionuț Iamandi este jurnalist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: „Heraclitice. Încercare asupra gîndirii”, 2025
