După ce Donald Trump a anunțat planeta de la înalta tribună a contului său de X că va bombarda Iranul pînă îl va distruge ca civilizație, trimițîndu-l înapoi în epoca de piatră (asta cu epoca de piatră e o vorbă preferată printre „bombardierii” americani), un ambasador al Republicii Islamice a postat tot pe rețeaua X sau pe ceva similar acest mesaj: „Epoca de piatră? Pe vremea cînd voi încă trăiați în peșteri căutînd să faceți focul, noi inscripționam drepturile omului pe Cilindrul lui Cirus. Am îndurat furtuna invaziilor lui Alexandru cel Mare și a mongolilor și am rezistat. Pentru că Iranul nu este doar o țară, este o civilizație”. Mîndru răspunsul, cumva tipic pentru mîndria națiunilor mai slabe cînd le amenință o mare putere. Dar acest răspuns, oricît i-ar răcori pe antiamericanii de peste tot, poartă cu sine o încărcătură ironică ce-l dinamitează – iertați metafora, poate nepotrivită în context. Ca să poată fi citit de toată lumea, răspunsul iranianului a trebuit să fie scris în limba engleză, pe o rețea de socializare globală făcută de americani și nu în akkadiană, ba nici chiar în farsi, pe un cilindru de argilă. Dacă nu poți da peste nas unei civilizații actuale cu măreția civilizației trecute din care te tragi altfel decît folosind limba și realizările celei de azi înseamnă că, la scara „războiului civilizațiilor”, te cam recunoști învins, chiar dacă tu nu crezi asta. În fond, la ce bun vechimea unei civilizații dacă nu i-ai putut asigura continuitatea? La ce ți-a folosit Cilindrul lui Cirus cel Mare dacă 2.600 de ani mai tîrziu ai un regim teocratic, care ucide femeile despletite și reprimă orice altă religie decît islamul șiit? Pe Cilindrul acela cu care te mîndrești scrie exact invers. Ce folos că ai în spate o civilizație de un rafinament uluitor dacă urmașii sînt niste brute? Ce folos că ai o istorie măreață, ba chiar o cultură a libertății, dacă epigonii sînt niște bigoți cimentați într-un regim al terorii? Iar aceste întrebări se pot pune, legitim, oricărui regim nenorocit al unei națiuni care, la un moment dat, a fost liberă, prosperă, mănoasă. În fond, ar trebui să fii un pic sfios ca să te dai mare cu strămoșii dacă ți se aplică vorba românească „ce-ai fost și ce-ai ajuns”.
Ridicolul involuntar al mesajului ambasadorului iranian ar trebui să dea de gîndit tuturor celor care apără micimea sau chiar blestemățiile prezentului invocînd gloria strămoșilor. Nu de asta este utilă cultura, nu la așa ceva folosește civilizația.
Dar ironia continuă, egal, și în partea cealaltă. Am impresia că Dumnezeu își bate joc în mod egal de mai-marii lumii, punîndu-i să spună sau să facă lucruri trăsnite, de un ridicol nebun, caraghioase chiar, anume ca să vadă oamenii că regii sînt goi.
Dar acest joc divin cu omuleții cei mai puternici dintre toți ceilalți omuleți este sesizat numai de adversari. Doar adversarii Iranului au văzut ridicolul mesajului acelui slujbaș al Teheranului, așa cum doar adversarii Americii au putut vedea ridicolul vicepreședintelui american care l-a tras de urechi pe Papa avertizîndu-l „să fie atent cînd vorbește teologie”. Fanii Iranului nu vor vedea niciodată ridicolul acelui mesaj al ambasadorului Iranului, așa cum fanii trumpiști nu vor vedea niciodată ridicolul apelului înfumuratului Vance. De altfel, am impresia că Vance a preluat rolul de „intelectual” al primului cerc trumpist. Cum Daddy însuși nu prea le are cu cartea, iar vicele a făcut Dreptul la Yale, ceea ce presupune că le bunghește mai bine cu literele, e firesc să-l vezi pe înfumuratul J.D. lansîndu-se în cele teologale sau, mai precis, în cele politico-teologale.
Papa Leon al XIV-lea a susținut ceea ce orice cleric creștin e firesc să susțină, cerînd pace și iubirea aproapelui. A făcut-o cu toată diplomația, recunoscînd dreptul statelor de a se apăra, de a gestiona cum cred granițele și de a avea propriile reguli cu privire la accesul străinilor, dar subliniind că acestea trebuie, totuși, subsumate acestor valori creștine fundamentale: pacea și iubirea aproapelui. Muștarul lui Trump a sărit, stîrnit fiind de remarca referitoare la migrație. L-a făcut pe Papa „stîngist” și „slab în materie de migrație”. Muștarul lui Vance a sărit mai teologal: în chestia războiului, Sanctitate, fii atent că bați cîmpii, ia revezi matale materia din urmă, că doctrina catolică recunoaște admisibilitatea „războiului drept”. Adică ce face America în Iran e un război drept după regulile catolice – vrea să spună Vance.
Nu voi prezenta aici doctrina „războiului drept”, care vine din antichitatea precreștină și pe care unii dintre Părinții Bisericii lui Hristos au adoptat-o și adaptat-o introducînd-o în corpusul doctrinar creștin, deopotrivă catolic și ortodox, chiar dacă doctrinarii clasici ai temei sînt mai ales cei din Vest. Nu am loc să prezint pe larg această doctrină și, în plus, datele ei generale sînt ușor accesibile oricui din surse online. Ce este, însă, foarte important de spus e că războiul declanșat de SUA în Iran nu este deloc, dar deloc un război drept, conform doctrinei catolice. Este acceptabil sub teoria războiului preventiv, dar este imposibil să-l numești „război drept” din punct de vedere creștin. Dacă așezăm pe o hîrtie condițiile care fac ca un război să fie drept conform doctrinei catolice, ar rezulta vreo zece criterii (unele sînt consecințe ale altora) cu privire la cauze, obiective, modul în care este dus, momentul din care e drept și momentul în care încetează să mai fie drept. Dintre aceste criterii, o spun limpede, războiul declanșat de SUA în Iran bifează una, maximum două.
Înainte de orice, de principiu, nici un război preventiv nu poate fi „drept” din punct de vedere creștin. Războiul preventiv este controversat în teoria relațiilor internaționale, dar e corect să spun că are susținătorii săi printre acești teoreticieni. Printre politicieni, războiul preventiv are încă și mai mulți adepți. Dar războiul preventiv este cu totul inacceptabil din punctul de vedere al doctrinei creștine actuale a războiului drept.
