Fraza „Îmi iau valiza și plec” a fost rostită în mod frecvent în ultimii ani. Cînd Rusia a atacat Ucraina, făcînd declarații belicoase împotriva celor care s-au situat de partea victimei agresiunii, cînd plutea amenințarea ca alegerile prezidențiale să fie cîștigate de un extremist sau altul, cînd a crescut nemulțumirea față de eșecurile guvernanților, s-au auzit multe voci spunînd „Îmi iau valiza și plec”. Ubi bene ibi patria. Mitul refugiului ideal, al deplinei siguranțe, este recurent în vremuri de restriște. Fuga din fața primejdiei este mai comodă decît înfruntarea ei. Dar nici fuga nu este scutită de primejdii. Mărturiile celor care au fugit de comunism confirmă această afirmație. Pericolele exilului nu sînt puține.
Și mai tulburătoare sînt mărturiile celor care au rămas în țară și au suferit torturile în închisorile comuniste și umilințele luptei de clasă. Memorialistica universului concentraționar este bogată și ar putea fi sursa unui manual pentru învățămîntul preuniversitar și, de ce nu, a unui manual mai amplu pentru studenți. Fără a diminua importanța exilului, totuși identitatea națională a românilor este consolidată prin pătimirile celor care au înfruntat teroarea roșie: oameni politici, intelectuali, studenți, ofițeri, întreprinzători și numeroși țărani. Mărturiile din memorialistica exilului sînt un capitol restrîns din istoria tragică a comunismului în România.
Continuitatea și forța națiunii sînt asigurate prin energia și rezistența celor care își asumă riscurile și pericolele ce îi amenință existența. Numai reprezentarea și sentimentul legăturii de apartenență întemeiază o asemenea asumare.
Revenind la o idee enunțată într-un alt articol publicat mai demult în această rubrică, legătura de apartenență este rezultatul a două procese complementare. La capătul unui drum jalonat de verbele a fi, a ști, a alege, a vrea, a face și a avea, persoana își construiește propria apartenență, o lume care îi aparține, cu care se identifică și în care coexistă latura spirituală și cea materială. Acest proces de autoidentificare personală nu s-ar putea împlini decît în cadrul mai larg al identificării comunitare, al integrării ascendente în grupuri tot mai largi, de la cele familiale, sociale și profesionale pînă la comunitatea națională și la cea europeană.
Rezultă că în spațiul juridic fiecare individ joacă roluri diferite; în spațiul juridic privat se manifestă ca persoană, în spațiul juridic public este cetățean. Legătura de cetățenie este dublă, națională și europeană. În aceste multiple înfățișări, legătura de apartenență însumează răspunsurile la două întrebări esențiale: ce îi aparține fiecărui individ în calitate de persoană și cui îi aparține acesta în calitate de cetățean.
Reprezentarea legăturii de apartenență, în integralitatea ei, generează sentimentul de a fi protejat și de a proteja. Orice comunitate este amenințată de pericole interne și de cele externe. Legătura de apartenență îndatorează individul în calitate de cetățean față de comunitatea căreia îi aparține și obligă comunitatea, prin intermediul statului și instituțiilor europene, să-l protejeze în calitate de persoană. Caracterul bilateral al datoriilor întemeiate pe legătura de apartenență este consolidat sau șubrezit în funcție de eficiența protecției pe care comunitatea o asigură fiecărei persoane și de forța angajamentului fiecărui cetățean față de comunitatea căreia îi aparține. Siguranța persoanei și a locului considerat acasă crește sau scade pe măsură ce se consolidează sau se șubrezește această reciprocitate.
Românii aflați în Dubai, cînd Iranul a atacat orașul cu rachete și drone, au experimentat direct precaritatea unui loc care nu este considerat acasă de către cei mai mulți dintre locuitorii săi. Populația pestriță de lucrători atrași de un salariu mai mare decît în țările lor, investitori din toate zările – ademeniți de un regim fiscal lejer, de absența interesului pentru sursa capitalurilor și de promisiunea unei generoase rate a profitului –, turiști care ignoră fascinantele destinații din proximitate și vor să bifeze încă un „shopping”, toți au fugit care încotro, unde au prins un zbor, după zile de așteptare anxioasă, cu dorința de ajunge, fie și cu mari ocoluri, acasă. Nici unul dintre acești „majoritari” ai metropolei artificiale crescute peste noapte la margine de deșert și de mare nu a avut dorința de a rămîne și de a lupta pentru un loc străin, față de care nu avea nici o legătură de apartenență.
Numai pentru un loc acasă se naște dorința și nevoia de a rămîne și de a lupta cînd este amenințat de pericole interne sau externe. Siguranța altor locuri spre care se orientează fuga de acasă este iluzorie. Fuga de noi înșine este iluzorie. Socrate a luptat ca hoplit pentru țara sa în bătăliile de la Potidaea, Delium și Amphipolis și, mai tîrziu, a acceptat judecata nedreaptă a compatrioților. Apoi, a refuzat salvarea prin fugă propusă de prieteni și a preferat cupa cu cucută, pentru că și-a asumat misiunea maieutică pînă la capăt. Spre deosebire de Henryk Dabrowski, generalul polonez care a condus o legiune de compatrioți în armata lui Napoleon și căruia i se atribuie fraza „Sînt gata să mor oricînd pentru țara mea, dar nu să trăiesc în ea”, Socrate a fost mereu gata să moară nu doar în lupta cu dușmanii țării lui, ci și din cauza urii compatrioților, rămînînd mereu acasă.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
