Unele filme de animație par, la momentul apariției, ca niște fabule amuzante despre un viitor îndepărtat. Wall-E (2008), filmul Pixar regizat de Andrew Stanton, aparține acestei categorii. Sub învelișul aparent copilăresc propune o radiografie anticipativă a ceea ce sîntem pe cale să devenim. Aparent, un film despre roboți. De fapt, un film despre ceea ce rămîne din uman atunci cînd umanul renunță la efortul de a mai fi. Premisa filmului este, în sine, o metaforă de o precizie tulburătoare. Oamenii au părăsit Pămîntul, o planetă sufocată de propriile deșeuri, devastată de propriul lor consum, și s-au îmbarcat pe Axiom, o navă de croazieră spațială care urma să dureze cîțiva ani. Croaziera se prelungește, însă, la nesfîrșit. Generații întregi se nasc și mor fără să fi atins vreodată pămîntul. Nava devine lume, iar lumea reală este uitată. Nici o catastrofă memorabilă n-a marcat trecerea, doar o alunecare treptată, o amînare care devine permanentă, un provizorat care se instalează ca normalitate.
Oamenii din Wall-E trăiesc pe Axiom suspendați într-o existență post-gravitațională, literal și figurat. Corpurile lor, umflate, imobile, sînt transportate pe scaune plutitoare, cu ecrane lipite de fețele lor, hrăniți constant printr-un circuit de consum automat. Nu mai merg. Nu se mai ating. Nu se mai privesc. Au delegat toate funcțiile existenței, inclusiv dorința, unor sisteme automate. Sînt vii biologic, dar morți în sensul în care Winnicott definea viața: ca experiență creativă, ca gest spontan, ca întîlnire reală cu lumea. Viața de pe Axiom este organizată integral în jurul principiului plăcerii. Din perspectivă kleiniană, ne aflăm în fața unei fixații orale monumentale: un sîn care nu se retrage niciodată, o satisfacere care nu lasă loc lipsei, și deci nici dorința, nici gîndirea, nici simbolizarea nu mai au de ce să apară. Dorința nu trebuie formulată, pentru că este anticipată; efortul nu trebuie depus, pentru că totul vine din afară; frustrarea a fost eliminată prin design. Este o lume în care principiul plăcerii a cîștigat definitiv în fața principiului realității și tocmai de aceea totul s-a oprit.
Freud descria această tensiune ca fiind constitutivă pentru viața psihică: principiul plăcerii tinde spre descărcarea imediată a tensiunii, în timp ce principiul realității impune amînarea, medierea, efortul – și, prin aceasta, face posibilă gîndirea. Bion a mers mai departe, arătînd că gîndul însuși se naște din absența obiectului satisfăcător. Mintea apare acolo unde lipsește ceva. Dacă lipsa este abolită, dacă totul vine înainte de a fi cerut, nu mai există tensiune generatoare, nu mai există spațiu pentru simbolizare, nu mai există nevoie de gîndire. Mintea se stinge prin simplă neutilizare. Iar tehnologia din Wall-E face exact acest lucru: distruge prin substituție. Înlocuiește relația cu simulacrul relației, experiența cu versiunea ei pre-digerată, gîndul cu informația.
Locuitorii navei Axiom sînt capturați de ecrane care ocupă cîmpul vizual, organizează percepția, dictează ritmul afectiv. Conversațiile dintre oameni trec prin ecran chiar și atunci cînd cei doi se află unul lîngă celălalt. E imposibil să nu recunoști în acest detaliu (gîndit în 2008) o anticipare a ceea ce a devenit normalitatea post-pandemică: oameni care stau în aceeași cameră și comunică prin mesaje, cupluri care își trimit emoji-uri de la un capăt la celălalt al canapelei, copii care nu mai știu să susțină privirea. De ce ai ieși din tine dacă lumea vine la tine? De ce ai risca întîlnirea dacă poți consuma o simulare a ei? Ecranul anesteziază nevoia de legătură. În acest peisaj al morții psihice generalizate, singura ființă care simte (care dorește, care caută, care se atașează) este, paradoxal, un robot. Wall-E, micul robot de compactat gunoi, rămas singur pe planeta abandonată, a dezvoltat ceea ce am putea numi o viață interioară: colecționează obiecte, ascultă muzică, reacționează la frumusețe. Singurătatea și repetiția l-au învățat ceea ce oamenii au dezînvățat prin confort: să fie prezent. Dragostea lui pentru EVE nu este un „love story“ adăugat pentru spectacol, este expresia unei capacități reparatorii care s-a născut tocmai acolo unde lipsa a fost tolerată, unde a rămas loc pentru dorință.
În imaginarul tehnologic al secolului trecut, viitorul apărea mai degrabă ca o promisiune decît ca o problemă. Serialul animat The Jetsons, difuzat în anii ’60, prezenta o familie care trăia într-un oraș suspendat, deplasîndu-se pe benzi rulante, comunicînd prin ecrane și fiind asistată de roboți domestici. Viitorul era o lume în care efortul dispăruse aproape complet. Nimic din această lume nu părea neliniștitor. Automatizarea era semnul progresului, iar abundența tehnologică era garanția unei vieți mai bune. Privit astăzi, acel optimism retrofuturist capătă însă o altă nuanță. Orașul suspendat al familiei Jetson seamănă izbitor cu lumea de pe Axiom, doar că în varianta sa încă inocentă.
De la momentul la care s-a lansat filmul Wall-E o mare parte dintre proiecțiile sale s-au verificat cu o precizie aproape clinică. Creșterea exponențială a obezității globale. Dependența de ecrane transformată în normalitate. Automatizarea deciziilor personale prin algoritmi. Corporatizarea completă a spațiului public. Externalizarea memoriei, a orientării spațiale, a relațiilor sociale către dispozitive. Și, poate cel mai important: normalizarea unei existențe în care confortul a înlocuit sensul, iar stimularea a înlocuit experiența. Ceea ce filmul Wall-E descrie nu mai este un viitor distopic. Privind în jur, e greu să nu recunoști cîteva dintre trăsăturile lumii de pe Axiom. Ecranele ne înconjoară. Algoritmii ne hrănesc. Livrările ne ajung la ușă. Am delegat tot mai multe funcții ale existenței unor sisteme externe, și cu fiecare delegare am pierdut cîte o bucată din ceea ce ne făcea subiecți. Nimeni nu ne-a deposedat, am consimțit. Din perspectivă psihanalitică, ceea ce trăim seamănă cu ceea ce Joyce McDougall numea „normopatie": o adaptare atît de completă la cerințele mediului, încît subiectul dispare în conformitate. Normopatul nu suferă. Nu visează. Nu creează. Funcționează impecabil în parametrii stabiliți de altcineva, dar nu este, în sensul profund al cuvîntului, acolo. Axiom este o normopatie la scară planetară.
Finalul filmului propune o imagine de o simplitate radicală: o plantă mică, fragilă, răsărind din pămîntul care părea definitiv steril. Este tentant să citești acest detaliu ca optimism facil. Dar lectura psihanalitică spune altceva: planta trimite spre reparație (în sensul kleinian), un gest fragil, care poate eșua, care are nevoie de durată și de susținere. Revenirea pe Pămînt marchează un început de doliu pentru tot ceea ce a fost ratat și abandonat. Oamenii din final sînt, pentru prima dată după generații, confruntați cu realitatea. Iar aceasta este, poate, lecția cea mai dificilă a filmului, că a fi viu înseamnă a putea suporta lipsa. Că vindecarea trece, inevitabil, prin recuperarea capacității de a suferi.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: O geografie a fragilității (Editura Trei, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
