În ultimii zece ani și, cu precădere, în ultimele zece zile (de cînd a pierdut, catastrofal, alegerile), Viktor Orbán a fost caracterizat în fel și chip, la el acasă, la noi, în Europa și în lume. O etichetă însă i s-a lipit pe frunte, cu insistență, peste tot: aceea de putinist jalnic. În aparență, absolut justificat. Începînd cu 2014, Orbán a făcut pe față jocul rușilor, devenind, cum bine s-a spus, un „cal troian” în interiorul UE și în cadrul NATO. Înregistrări telefonice și diverse documente date în vileag pe parcursul recentei campanii electorale din țara vecină au confirmat, de asemenea, postura de sursă de informații și acțiuni sensibile a Guvernului maghiar pentru conducerea de la Kremlin. Totuși, nu-mi pot reprima o întrebare revenită în minte obsesiv: a fost, cu adevărat, Viktor Orbán un putinist pur-sînge sau mai degrabă unul disimulat? Nu mă întreb întîmplător acest lucru. Politicianul ungur s-a afirmat, încă din anii ’90, drept un tînăr intelectual libertarian, anticomunist și pro-occidental. A luptat pentru integrarea țării sale în Uniunea Europeană și în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Cine îi cunoaște opiniile publicate și discursurile ținute la vremea respectivă are în minte un dușman feroce al tiraniilor totalitare și un apărător necondiționat al libertăților individuale. Adică un inamic perfect al sistemului dictatorial creat de Vladimir Putin în Federația Rusă. Mulți ar trebui așadar să rămînă profund încurcați în fața transformării neverosimile suferite de Orbán în deceniul din urmă, mai precis din 2014, cînd Putin a anexat, fără menajamente, Peninsula Crimeea.
Ce i s-a „inoculat”, în acel moment, premierului maghiar – în suflet, în creier –, atît de puternic încît să-i schimbe, cu o sută optzeci de grade, optica dobîndită pe parcursul unei vieți de lupte politice? L-a lovit, pe neașteptate, o epifanie ideologică, descoperind „virtuțile” societăților iliberale? L-a atins, brusc, o baghetă magică de la Kremlin, extrăgînd, „maieutic”, putinofilul din el? Ori, să recunoaștem, politicianul pragmatic, cumva fără scrupule, care ajunsese Orbán între timp, a întrezărit atunci un scenariu de evoluție internațională viitoare, din care a considerat că trebuie să fie parte pentru interesele patriei lui? În ce mă privește, îmbrățișez fără ezitări această ultimă ipoteză, convins fiind că, așa cum sîngele apă nu se face, nici profilul politic al unui personaj cu anvergură, de tipul lui Viktor Orbán, nu se poate metamorfoza radical peste noapte. Ceea ce nu-l disculpă, desigur, pe ex-prim-ministrul Ungariei, care, chiar fără să fi fost, structural, un putinist real, s-a dovedit totuși un politician veros, gata să-și vîndă sufletul pentru atingerea unor scopuri ignobile. „Scopurile ignobile” sînt ușor de deslușit. Ele se leagă de refacerea Ungariei Mari. În anexarea Crimeei, Orbán a văzut imediat debutul unei noi ordini mondiale menite să răstoarne securitatea granițelor stabilite prin tratatele postbelice. Ordine mondială „reformată” și prin apariția în politica americană, peste doi ani, în 2016, a unui ins dubios, Donald Trump, care punea în discuție, pentru prima oară în aproape șaptezeci de ani de existență, utilitatea NATO. Ce impredictibilă, salvatoare mană cerească pentru politicianul vizionar Orbán!
Ca membră a UE și a NATO, Ungaria nu avea nici o șansă să-și atingă țelurile istorice, construite, exclusiv, în jurul ideii de redefinire a granițelor europene. Nici existența în afara structurilor în cauză nu era o soluție. Ca atare, varianta ideală de „participare” la preconizata nouă ordine modială o constituia subminarea sistemelor (UE și NATO) din interior, pe fondul suveranismului trumpist și al beligeranței putiniste. Astfel, Viktor Orbán a devenit „prietenul” celor doi „creatori” ai noului drept internațional, Trump și Putin, cu speranța că ei îl vor ajuta să apară pe scena lumii, în ordinea mondială inovatoare, drept providențialul constructor al Ungariei Mari. Insinuările țintite pe un anumit stîngism pernicios al Europei și pe o așa-zisă indolență a Organizației Nord-Atlantice i-au servit minunat ca paravan. În spatele lor, Orbán și-a ascuns, cu succes, revizionismul. Suveranismul țărilor (în realitate, revizionismul granițelor) este cheia, a tot strigat de fapt, pretutindeni în ultimul deceniu, Viktor Orbán, pînă ce a căzut în propriile lui capcane. Nu a reușit decît să creeze o Ungarie Mică, mai pauperă ca odinioară. Prin drastica lui înfrîngere la recentele alegeri, atît Putin, cît și Trump au primit o palmă grea. Personajul prin excelență grotesc al momentului rămîne însă vicepreședintele american J.D. Vance. Venit în Ungaria să-l susțină pe Viktor Orbán, el a plecat cu coada între picioare. A fost în postura steroidului „anabolic” și „androgenic”, creat să-ți umfle mușchii artificial, mușchi inautentici totuși, prăbușiți ulterior, precum cărnurile flasce, lipsite de viață, din galantare...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
