Pregătește lecții, caută texte și materiale, selectează exerciții, adaptează conținuturi, face fișe de lucru, proiectează activități, intră la clasă, explică, întreabă, ascultă, revine, reformulează, insistă, dă exemple, scrie pe tablă, urmărește reacții, gestionează tăceri, temperează agitații, mediază conflicte, încurajează, corectează răspunsuri, verifică teme, notează, completează catalogul, redactează planificări, întocmește documente, răspunde la mesaje, vorbește cu părinți, participă la ședințe, supraveghează, organizează, coordonează proiecte, pregătește concursuri, simulări, inspecții, activități extracurriculare, caută soluții pentru fiecare elev, improvizează, recuperează, explică din nou, simplifică, nuanțează, motivează, evaluează, oferă feedback, învață el însuși permanent, obosește, reia și, a doua zi, o ia de la capăt.
Nu știu dacă există imagine mai grăitoare pentru felul în care statul român se uită la profesor decît aceasta: vede, în sfîrșit, că omul muncește mai mult decît cele 18 sau 20 de ore de la catedră, dar prima reacție nu este să spună „hai să-i tăiem munca inutilă” sau „hai să-l plătim corect”, ci „hai să vedem cu ce îi mai putem umple diferența pînă la 40”.
Ministrul Mihai Dimian a spus că vrea analizarea „fișei integrale a postului”, astfel încît profesorii care depășesc 40 de ore să fie recompensați suplimentar, iar celor care nu ajung la 40 să li se dea activități suplimentare. A invocat inclusiv corectarea lucrărilor de la simulări, pentru care profesorii nu sînt plătiți. A admis și că majorarea strictă a activității didactice „nu este o decizie bună”, dar a insistat că trebuie arătat societății că profesorii nu lucrează doar 16-18 ore pe săptămînă.
Profesorul apare iarăși nu ca profesionist al cărui timp trebuie protejat pentru a produce educație de calitate, ci ca un rezervor de ore de administrat mai eficient. Nu se pornește de la natura muncii lui, ci de la contabilizarea ei. Nu de la întrebarea firească – ce fel de activitate îl ajută realmente să lucreze mai bine cu elevii? –, ci de la una birocratică: cum umplem norma?
Meseria profesorului nu funcționează ca o tură la bandă, nici ca un pontaj compactat pînă la ultima jumătate de oră. Sînt săptămîni în care te sufoci în corectări, evaluări, telefoane, urgențe, ședințe și comisii; sînt altele în care muncești mai mult în liniște, acasă, citind, pregătind, refăcînd un test, schimbînd o fișă, căutînd o soluție pentru un elev rămas în urmă. Munca aceasta nu e mai puțin muncă pentru că nu produce zgomot instituțional.
Mai mult, chiar ministrul recunoaște diferențele dintre discipline și efectele secundare ale măsurii: profesori de română sau matematică ajung mai ușor peste 40 de ore, iar creșterea normei i-a împărțit, uneori, între trei-patru școli. Numai că de aici concluzia n-ar trebui să fie inventarierea unor noi „activități de completare”, ci revizuirea felului în care sistemul consumă timpul profesorului și îl fragmentează pînă la epuizare.
Există ceva ușor ofensator în ideea că profesorului care „nu ajunge” la 40 de ore trebuie să i se mai găsească activități extracurriculare, ca și cum ar sta, între două ore, într-o vagă stare de leneveală. Ca și cum lectura textelor pentru a doua zi, corectarea atentă a unei lucrări, alcătuirea unui test, discuția cu un părinte sau căutarea formulei prin care să-l faci pe un copil să înțeleagă nu ar fi tot muncă. Profesorul nu are o problemă de lipsă de ocupație, ci de surplus: prea multă birocrație, prea multă improvizație, prea multe sarcini care se adaugă fără să se retragă nimic.
Adevărata reformă ar începe în clipa în care ministerul n-ar mai întreba cu ce activități suplimentare poate umple norma, ci ce anume poate lua de pe spinarea profesorului pentru ca acesta să rămînă, cît mai mult, profesor. Dacă tot facem analiza „fișei integrale”, poate că onest ar fi să vedem nu doar cît muncește profesorul, ci și cît din această muncă servește educației și cît servește doar reflexului birocratic al unui sistem care, neștiind să optimizeze, tot adaugă.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
