„Normalizez cu întîrziere singurătatea / și drumul. / Aprob zilele de pierzanie. / Amîn pentru zeci de ani orice altă preocupare. / Sînt cu un pas mare în spatele prezentului. / Chestionez absența femeii din propriul corp. / Totul e important, am grijă să nu uit aia și cealaltă / iar dincolo de liste este somnul. / Monstrul-somn. / Să dormi cînd doarme copilul. / Iau aceste vorbe / le împachetez și le dau foc.”
Cu puțin timp în urmă, am avut o discuție revelatoare cu o cunoștință care devenise, de cîțiva ani, mama unei fetițe. Revelatoare pentru că mi-a schimbat preconcepția pe care o aveam despre maternitate. Mai bine zis, despre o femeie care se transformă în mamă. Credeam că tot ce a fost realizat, visat, sperat înainte nu mai contează, se șterge cu un burete care nu lasă urme. Iar noua ei identitate se construiește în jurul copilului, ca unic scop, și asta este împlinirea supremă. Ba chiar își permite să trateze puțintel de sus („o să vezi și tu cînd o să ai copii”, „n-ai idee cît timp pierdeam înainte”, „îți spun eu care sînt adevăratele probleme”) femeile care nu sînt ori aleg să nu fie mame. Femeia din fața mea însă mi-a mărturisit că a simțit că trece printr-o perioadă de doliu. Un doliu după cea care a fost, după viața și preocupările ei de dinainte, schimbate acum radical, pentru totdeauna. Iar asta m-a făcut să realizez că există prea puțin dialog între femeile care sînt mame și cele care nu au copii, că nu știm destule despre temerile, neajunsurile, împlinirile noastre. Iar lipsa dialogului creează tabere și arde punți.
Versurile de la începutul articolului îi aparțin Laviniei Bălulescu. Cartea ei de poeme cineva strînge în pumn inima mea. cine, apărută recent la Editura Cartier, vorbește despre felul în care o femeie devine mamă – și cu frică, cu oboseală, cu singurătate, cu sentimentul anulării de sine. Cu depresie. „Am uitat unele cuvinte. / Sînt o persoană oarecare dintr-un studiu. / Am pierdut materie cenușie / și nici că am simțit. / Nu mai știu cum se zice cînd te asuprește frica. / Mă scald în ceai de lactație acum”, scrie Lavinia Bălulescu, o frică pe care nu vrea s-o dea mai departe fiicei sale de aproape 4 ani, așa cum se-ntîmplă, între generații, cu spaimele, neliniștea, sentimentul eșecului. Volumul ei de poeme este un dialog subtil între trei rînduri de femei, între ce s-a primit necondiționat, ce nu s-a putut evita, ce se dăruiește și ce se neagă.
„Ai dreptul la un postpartum micuț. / Micuț-micuț-micuț și acum termină cu el!” – pentru atît are permisiune, de la societate, o mamă, fără să primească ceva în schimb: „Aproape patru ani de cînd am născut / și încă nu m-a întrebat nimeni / cum mă simt după ce / nu mi-am mai recăpătat locul în lume”.
Lavinia Bălulescu înșiră versuri cu luciditate și fără înverșunare – ambele, stări greu de obținut cînd ești încă în mijlocul luptei și nu știi cît va mai ține. Sau cît vei mai ține. Cuvintele ei sînt însă la fel de ascuțite ca lama celui mai priceput bucătar, lovesc precis și lasă să rămînă doar seva lucrurilor. În ciuda momentelor scurte de liniște, peste care plutește subtil iluzia că viața ar mai putea fi la fel, că poți avea o mult dorită clipă în care „să-ți gîndești gîndurile”, nu se amăgește: nu ar mai putea. Ba mai mult, apare „Această stare continuă de îngrijorare / după ce faci un copil. / Aștepți să se întîmple ceva rău / pentru tot restul vieții”.
Poeta nu se teme să folosească, fără metafore, termeni cum sînt „depresie funcțională”, „retragere din existență” ori „absență din corp” și să contureze apăsat ideea unor „înainte” și „după” necomunicante: „Să mă întîlnesc cu mine cea de dinainte / este șocul de a te întîlni cu un mort. / Chiar și în fotografii e o senzație supărătoare”.
În acest univers de renunțări și gînduri că nu ar face destul, ca mamă, fiica ei apare, „invizibilă / ca un urs brun timid”, întreabă „ce miros au stelele” sau „Dumnezeu e un fel de Spider-Man?” și alege, drept cuvinte preferate, în loc de „singurătate”, „hipopotam”, „fulg de nea” ori „banană”. Iar poemul „O piatră” („Ea mă ține în viață cu privirea / de la geam / pînă mă urc în taxi. / Ea strigă peste bulevard / peste cartier / peste Someș / peste oraș / peste dealuri / peste munți / peste orice urmă de îndoială”) bate printre celelalte ca o inimă externă, ca o nesfîrșită și necondiționată declarație de iubire.
Titlul articolului este, de fapt, cel al unui poem aparte al Laviniei Bălulescu, al doilea din carte, care te strînge în brațe ca un cocon cald. Poeta unește cu răbdare, într-o dantelă croșetată fin, femeile pe care le-a văzut plîngînd ori vindecînd, care fac prăjituri fără a căuta rețeta, care au pierdut tot, care au rămas ultimele sau au fost șefe de promoție, care au stat acasă ori au avut un serviciu bun, care s-au sacrificat, care și-au pierdut copiii sau știu că nu vor fi niciodată mame, „Femeile care au cărat sacoșele / pentru ca eu să pot merge liniștită lîngă. / Femeile care mi-au citit subtitrarea filmelor în copilărie. / Cartea asta este despre / toate fetițele pe care mi-ar fi plăcut să le cresc. / În pace”.
