Explicații

Candidatura președintelui României pentru funcția de secretar general al NATO începe să arate din ce în ce mai ridicol după ce Turcia și-a anunțat sprijinul pentru olandezul Mark Rutte. Cu oricîtă simpatie ar fi privit, Klaus Iohannis arată zilele astea ca un cocostîrc stingher și dezorientat, aterizat în deșert. Asta face cu atît mai importantă o explicație din partea încă-șefului de stat român în legătură cu aventura în care s-a implicat fără să își calculeze serios șansele și riscul de a ajunge în situația actuală. 

Poate cel mai îndreptățit să pună întrebări ar fi Marcel Ciolacu, liderul celui mai mare partid din România, însă dl Ciolacu e la rîndul său nevoit să practice un soi de balet comic. Din fericire pentru domnia-sa, e vorba despre politică internă. După retragerea cu forța a nefericitului doctor-candidat Cîrstoiu, Marcel Ciolacu se vede obligat să muncească un pic pentru victoria Gabrielei Firea, iar din acest efort fac parte și tentativele de convingere a lui Cristian Popescu Piedone că e mai bine să se retragă. Nu e vreun secret că liderul PSD nu îi place pe nici unul dintre cei doi, dar e la fel de clar că în cazul unei înfrîngeri va trebui să dea explicații. Și, date fiind precedentele, știm deja că PSD e mai cinstit cu sine decît a fost vreodată PNL sub Klaus Iohannis. Metoda evaluării oneste se lasă adesea la PSD cu tăieri simbolice de capete și joc de scaune muzicale care l-ar putea trimite oricînd după 9 iunie pe Marcel Ciolacu înapoi la granița imprecisă dintre Moldova și Țara Românească. 

Alții care trebuie să dea explicații sînt funcționarii din Ministerul Justiției și Parchetul General pe care îi putem bănui teribil de încurcați în fața solicitărilor insistente ale jurnalistei Ioana Ene Dogioiu privind publicarea costurilor unei deplasări inutile în Brazilia. Cererea vizează inclusiv explicații privind scopurile vizitei, dat fiind că pe agenda doamnei ministru Alina Gorghiu nu figura nimic în zilele în care, teoretic, muncea pentru binele Justiției românești în America de Sud. 

Mai puțin încurcat e însă președintele Klaus Iohannis, mentorul mut al Alinei Gorghiu, care refuză în continuare să publice, atunci cînd i se cer, detalii privind costurile exacte ale călătoriilor sale în străinătate. Stupefiantele sale escale la Sibiu vor rămîne probabil una dintre principalele amintiri din cele două mandate în care a făcut României favoarea de a ocupa postul de președinte. 

Aș putea continua pentru încă multă vreme cu exemple de sfidare a opiniei publice amintind cazuri din Justiție, a cărei reformă pare să fi eșuat definitiv, din sănătate – unde, spre exemplu, nu avem încă o concluzie după dezvăluirile privindu-l pe dl Cîrstoiu sau donațiile stranii către un ONG controlat de ministrul de resort –, din zona de infrastructură, unde asistăm la o gigantică campanie de imagine din care poate rezulta că inaugurăm zilnic o autostrada, însă rezultatele sînt mai degrabă deprimante. 

În România are loc de multă vreme deja un fel de festival al sfidării în care autoritatea publică (indiferent de culoarea ei politică) folosește ceva care e foarte apropiat de gaslightning. Ce e asta? O definiție simplă e pe Wikipedia:  „Procesul de gaslighting sau gas-lighting este o formă de abuz psihologic în care victima este supusă îndoielii față de propria memorie, percepție și sănătate mintală. Pentru a realiza acest lucru, agresorul folosește diferite tehnici: de la negarea abuzurilor precedente pînă la crearea unor situații în care victima sfîrșește dezorientată“.

Sînt și alte definiții, mai complexe, dar esența e acolo. Folosindu-se de autoritatea cu care sînt învestiți, ajutîndu-se de media prietene și refuzînd amoral orice responsabilitate, ai noștri ca brazii continuă să navigheze încîntați pe mările lumii fără să simtă nici o nevoie de a da înapoi măcar explicații, dacă nu și rezultate. 

Vrea doamna Gorghiu să vadă Brazilia? Are bugetul bani. Vrea dl Buzatu ot Vaslui să scape de închisoare? Respinge judecătorul niște înregistrări esențiale. Vrea dl Iohannis să se joace de-a relevanța? Ridiculizăm România cît e nevoie. 

Și toate astea se întîmplă fără consecințe. Sigur că responsabilitatea aparține celor care comit faptele, însă sînt din ce în ce mai convins că societatea românească se lasă prea ușor sfidată. Acceptă prea ușor non-răspunsuri sau explicații date în timp ce emițătorul își reține cu greu rîsul. Un fel de piesă de teatru în care toți actorii sînt slabi, dar nimeni din public nu dă cu șaorma după ei. Participă toți la „actul de cultură” și la final pleacă toți acasă mințindu-se că au fost parte a unui succes. Avem un soi de spirală a tăcerii sau a abandonului, dacă vreți. În care publicul nu mai crede că poate influența mare lucru, deci nu mai încearcă să o facă. Aplaudă placid cu capul gol de gînduri. 

Într-un an cu patru rînduri de alegeri, aceste comportamente pot fi validate sau pedepsite. 2024 e cel mai nepotrivit an pentru abandon. Cerînd explicații primarului, ministrului, președintelui și tuturor celor care stau la umbra lor e singurul fel în care putem merge înainte. Tăcere e doar în dictaturi și în țări dispărute de pe hartă.