Împinge-tava

Vorbeam săptămîna trecută despre cuvintele compuse alcătuite dintr-un verb și complementul său. În capitolul consacrat acestui tipar de compunere în tratatul Formarea cuvintelor în limba română (1970), se afirma că modelul nu mai este productiv în româna actuală, eventualele inovații lexicale fiind efemere: „puținele creații care mai apar și astăzi nu rămîn în limbă” (p. 114). Afirmația este în linii mari adevărată, dar există și excepții. Unele forme noi apar prin analogie, prin substituție în formații preexistente, iar asemănarea lor cu compuse mai vechi le face destul de rezistente. Am găsit, de pildă, mai multe atestări pentru compusul încurcă-trafic, un cuvînt destul de nou, format în mod evident prin analogie cu încurcă-lume („Şoferii «încurcă trafic» de la RATB”, adevarul.ro, 2010; „e mai rușinos să fii un «încurcă trafic», decît să stai ca zmeul așteptînd momentul potrivit”, gabrielursan.ro, 2015 etc.).

Una dintre cele mai rezistente inovații este împinge-tava, cuvînt care denumește cu intenție glumeață localurile cu autoservire. Termenul este interesant pentru că nu face parte din seria destul de bine reprezentată în română a epitetelor depreciative (zgîrie-brînză, tîrîie-brîu, pierde-vară), apropiindu-se mai mult de denumirile unor obiecte, aparate, realități materiale – frecvente în alte limbi romanice, cum o arată exemple ca italienescul giradischi – „învîrte-discuri”, adică „pick-up”, sau, în franceză, tournevis – „răsucește-șuruburi”, respectiv „șurubelniță”.

Denumirea împinge-tava a apărut în limbajul colocvial în a doua jumătate a secolului trecut, cam odată cu înființarea cantinelor și a restaurantelor cu autoservire, denumite și „restaurante-expres”. În România liberă din 29 august 1959, într-un articol cu titlul „Cantina-restaurant, un nou tip de unitate de alimentaţie publică”, este prezentată în detaliu funcționarea cantinelor; asocierea de cuvinte apare deocamdată într-un context neutru, descriptiv: „în drumul parcurs pentru a se aproviziona, consumatorul împinge tava pe o linie formată din cîteva bare înguste, nefiind obligat să o ţină în mîini”. Pînă în 1989, atestările scrise ale compusului sînt foarte puține, lucru firesc în condițiile în care limbajul colocvial-argotic nu pătrundea decît foarte rar în presă; cele pe care le-am găsit, deocamdată, sînt din texte literare: „la «împinge tava» mățarii stau la bere” (poezie, în Vatra, 1982); „după ce termină varza şi cîrnatul din farfurie, se duce la «împinge tava» şi cumpără o porţie de gris cu sirop”  (proză, în Vatra, 1987).          

După 1989, cuvîntul apare tot mai des în presă, atestările sale dovedindu-i circulația în toate zonele țării: „După un timp, expresului i s-au dat și alte denumiri, deși mulți nu l-au ocolit: «La împinge tava», «Burlacul», «Mama răniților»” (Renașterea bănățeană, 1990); „Pînă spre sfîrșitul deceniului șapte, burlacii orașelor serveau masa «la împinge tava», cum se zicea, adică la expres” (Renașterea bănățeană, 1999); „la «împinge tava» intra înainte vreme, și ar vrea să intre și acum, cetățeanul sărac și înfometat” (Cotidianul, 1992); „localul are două segmente: unul cu mîncare la «împinge tava», celălalt cu băutură” (Tribuna, 1996) etc. Substantivul este invariabil, dar contextele în care apare îi permit identificarea ca neutru, construit cu articol masculin la singular și cu adjective cu formă feminină la plural: „cei doi au luat masa la un împinge tava select” (Kamikaze, 2013); „în Mamaia «muncitorească» din Sud un mare succes îl au autoservirile, acele «împinge tava» cu prețuri decente” (Dilema veche, 2010); „Plaja aerisită, «împinge tava» curate și ieftine” (Dilema veche, 2013). E drept, cuvîntul e tratat uneori și ca feminin, poate datorită asocierii semantice cu autoservire: „am trecut și pe la o «împinge tava», unitate reprezentativă pentru țările în curs de subdezvoltare” (Timpul, 1991). Nefiind cuprins în dicționare și deci nesupus normării, compusul este scris, aleatoriu, cu cratimă (cum ar trebui să fie, prin analogie cu substantive similare) sau fără cratimă.

Succesul inovației lexicale este probabil legat de efectul său ironic și vag depreciativ, bazat pe o viziune comic-reductivă: un restaurant – care ar fi de așteptat să fie definit de tipul sau de calitatea mîncării pe care o oferă – e redus la „efortul” consumatorilor, la o mișcare mecanică.

Un semn al răspîndirii compusului este apariția sa în anunțuri publicitare, unde funcționează ca denumire dezambiguizatoare pentru destinația unor componente tehnice: „Cuptor patiserie, malaxor, dospitor, linie autoservire (împinge tava)” (Gazeta de Sud, 2011); „Suporți inox împinge tava” (inometdesign.ro). Un alt semn al fixării sale în uz este atenuarea notei depreciative, permițînd asocierea publicitară cu evaluări pozitive, cu contexte ale prestigiului: „E cel mai luxos «împinge tava» din țară” (Cotidianul 2007); „îmbină conceptul de «împinge tava» cu un aspect de restaurant modern şi elegant” (impingetava.ro).