Aveam un amic care călătorea mult cu job-ul, cînd îl căutai era în deplasare, țopăia dintr-un avion în altul așa cum schimbăm noi metroul la Victoriei. Îl invidiam, desigur, și la un moment dat l-am întrebat: „Cum e în Kuala Lumpur?“, „Cum e la Singapore?“, „Dar în Africa de Sud?“. Nu știu, pentru că nu văd nimic – mi-a răspuns el cît se poate de sincer. Văd hotelul în care stau (de cinci stele, e adevărat, dar toate sînt cam la fel) și sala de conferințe, de dimineață pînă seara cînd ieșim cu toții la un restaurant tradițional standard al țării respective, la o masă tovărășească unde socializarea e obligatorie, toată lumea bea moderat, ca să evite mahmureala de a doua zi cînd te prezinți din nou în sala de conferințe. Ce mai zăresc este doar din taxi, pe drumul dintre aeroport și hotel. În plus, mai sînt dat peste cap și de schimbarea de fus orar, dorm pe mine tot timpul. Povestea asta se întîmpla înainte de pandemie, cînd peste tot se cheltuiau milioane pe astfel de deplasări, uneori inutile, doar ca să fie bifate, iar ulterior s-a constatat că se poate și fără, au fost înlocuite de videoconferințe și videocall-uri.
Nu l-am mai invidiat pe amicul meu după ce am trăit prima experiență de acest gen – un workshop european de film documentar care a avut loc la Split, în Croația, în plin sezon estival. 35 de grade afară, oraș simpatic, palatul lui Dioclețian – senzațional, Marea Adriatică – albastră și răcoroasă, turiștii erau la plajă sau pe la terase, doar noi, vreo douăzeci de inși adunați de prin toată Europa, eram consemnați într-o sală anostă cu aer condiționat, la „lectură” după „lectură” (făceam mișto de lectures, din programul nostru), la prezentare după prezentare, vorbărie multă, rezultate puține, dar așa e la workshop-urile astea cu bani europeni, timpul trebuie „eficientizat”, folosit la maximum, nu există timp liber, pînă și seara îți bagă o proiecție de film, un studiu de caz, ceva, ca nu cumva să ieși în oraș. Și nici nu prea poți să chiulești, ești trecut pe lista neagră neoficială a workshop-urilor și conferințelor, iar a doua oară, cînd te înscrii la vreun eveniment care chiar te interesează și care are loc în vreun orășel no name de prin Polonia, în sezon ploios, nu te mai acceptă. La Split ajunsesem într-un asemenea hal de disperare încît renunțam la masa de prînz (timp regulamentar – o oră) ca să fac o baie în mare, să mă plimb un pic sau să beau o bere. Dar nu ești pe banii tăi, ești pe bani europeni și mai ales nu ești în vacanță, trebuie să-ți asumi acest gen de deplasare, să închizi ochii la tot ce se întîmplă în jur și să-ți vezi de „lectura” ta. Tot la Split am învățat „manevra” pe care o aplică mulți – să împletești utilul cu plăcutul și să-ți iei două zile în plus, în locul respectiv, doar pentru tine. Pentru că e foarte neplăcut să ajungi într-un loc ofertant, necunoscut, într-o țară străină și să te întorci acasă fără să-l simți, fără să vezi, de fapt, nimic, mai bine nu mai pleci. Dacă ești cu mașină, cum eram noi atunci, e simplu – transformi călătoria într-un road trip, ceea ce am și făcut după workshop, am coborît pe coastă spre Dubrovnik și ne-am întors prin Bosnia, am vizitat Sarajevo, am poposit în munții Serbiei, a fost o călătorie fabuloasă care mi-a deschis apetitul pentru Balcani, deja o carte se conturează de aici, în timp ce workshop-ul pe bani europeni l-am uitat de mult.
În ultimii doi ani am fost în foarte multe deplasări prin țară, evenimente și activități prin școli, festivaluri de film sau literatură, ceea ce m-a bucurat pentru că mai nou există o descentralizare culturală, se întîmplă lucruri interesante nu doar în marile orașe. Cîteodată am avut parte și de un timp liber neașteptat, însă am descoperit că în anumite locuri chiar nu ai ce face cu el. Ce poți face timp de o după-amiază întreagă într-un oraș gen Alexandria, Slobozia sau chiar și Pitești sau Ploiești (care sînt reședințe de județ)? Unde mergi? Ce vizitezi? Cum simți vibe-ul orașului pe care nu-l cunoști și despre care știi că nu are nici un must-see? Am pățit-o însă și în Germania, la Cottbus, un orășel care are un super-festival de film. În afară de proiecții nu aveai ce face, m-am plictisit cumplit. În jurul meu era acea Germanie impecabilă, curată, cu reguli respectate, „Occidentul” după care tînjisem ani de-a rîndul, însă duminica nu vedeai pe nimeni pe stradă, în centru erau doar cîteva restaurante mediocre, am „vizitat” un Rewe și m-am minunat de abundența „occidentală”, am comparat prețurile, am stat pe o bancă vreo oră și m-am uitat la oameni, puțini, totul mi s-a părut stereotip, mi-am zis că n-aș locui într-un astfel de oraș nici dacă cineva m-ar plăti pentru asta. Pe de altă parte, ajung în multe orașe pe care nu le văd pentru că nu am timp. Am fost de trei ori la Tîrgoviște, am văzut trei școli, la una dintre el întîrziasem, așa că am străbătut orașul în mare viteză. Într-una dintre deplasări, am rămas peste noapte, era iarnă și o vreme rece, cețoasă, am intrat în primul restaurant din centru (oriunde trebuie să mănînci ceva), după care ne-am retras la hotel, de la fereastra camerei mele am văzut doar un bulevard pustiu, învăluit în pîclă, cîteva reclame luminoase și beculețele de Crăciun care pîlpîiau, nu fuseseră încă strînse, mi s-a părut dezolant, aș putea să spun cu mîna pe inimă că n-am fost în viața mea la Tîrgoviște. Apoi am ajuns de două ori la Tîrgu Jiu, însă în nici una dintre deplasări nu am avut timp să văd Coloana Infinitului, totul s-a desfășurat pe repede-înainte, cînd aveam cîteva ore libere care nu au presupus întîlniri cu copii și socializare preferam să mă odihnesc la hotel. La Piatra Neamț, unde am ajuns pentru prima oară anul acesta, la un festival foarte simpatic de literatură pentru copii, a fost ceva mai relaxat, n-am mai avut acea senzație de teleportare într-un loc străin, m-am dat și cu telegondola, iar prietenul nostru Adrian Romila ne-a făcut și un tur nocturn al orașului din care am înțeles în sfîrșit ceva și care s-a terminat la o bere. Dar a fost un caz fericit. Tocmai m-am întors de la Memorialul Ipotești unde, timp de cinci zile, am făcut ateliere cu copiii într-o tabără de vară. Și tot timp de aproape cinci zile, mai că nu am ieșit din spațiul Memorialului, decît în două mici excursii gastronomice pînă la Popasul de la Cucorăni. Prietenii mei care au job-uri fixe, de rutină și care se trezesc dimineața pentru a merge mereu în același loc mă invidiază așa cum îl invidiam eu pe amicul meu care colinda lumea – „Tu tot timpul te plimbi! N-ai de ce să te plîngi...”. Oare mă plimb? Eu am senzația că de fapt muncesc în adevăratul sens al cuvîntului, și atunci cînd merg la festivaluri sau la tîrguri, dar mai ales atunci cînd mă întîlnesc cu cititorii mei copii, e mereu acolo un stres, o emoție, o responsabilitate, chiar și atunci cînd trebuie să semnez o sută de cărți și să fac poze cu o sută de copii, pentru că așa cere protocolul evenimentului. Desigur, nu mă plîng, însă doar vreau să știți că atunci cînd vedeți pe Facebook scriitori care se plimbă prin lume, ei reprezintă o cultură (dar și pe ei înșiși), iar acolo e vorba de muncă, nu de o vacanță. Ei joacă și rolul de PR ai acestei culturi, uneori cîștigînd bani foarte puțini din aceste activități colaterale, uneori chiar pe gratis. Trebuie să facă față unor așteptări ale publicului, în cazul meu care implică copii, trebuie să facă și un pic de entertainment, să transmită un mesaj și să nu-i plictisească în același timp. Iar asta nu e ușor, nu mă mir că mă întorc din deplasările mele epuizată. Îmi amintesc prima deplasare a mea la TIFF, în calitate de jurnalist, aveam o listă de interviuri pe care trebuia să le fac și de filme pe care trebuia să le văd și m-am întîlnit cu bunicul meu de la Cluj, tata-mare, care m-a întrebat: „Te-a trimis întreprinderea, nu-i așa?”. Nu știam deloc cum să-i explic cum e cu muncile astea culturale, așa că am lăsat-o cum a zis el: „Da, tată-mare, sînt în delegație cu întreprinderea!”.
