Liderul Opoziției nu a recunoscut continuitatea violenței de stat și consecințele sociale ale acesteia.

Liderul Opoziției nu a recunoscut continuitatea violenței de stat și consecințele sociale ale acesteia.

Aleksei Navalnîi a fost ucis în nordul îndepărtat, dincolo de Cercul Polar Arctic, în satul rusesc Harp, unde Munții Urali sînt străbătuți de o cale ferată care duce la orașul Labîtnangi de pe rîul Ob. Acest spațiu al morții, acest loc al crimei, nu este întîmplător. El pune punct disputei cu soarta pe care Navalnîi a purtat-o ca om și ca politician – și chiar, am putea spune, disputei sale cu Rusia și cu istoria ei. Omul care a creat imaginea și sloganul „Frumoasa Rusie a viitorului” a murit în sinistra Rusie a trecutului.

La aproximativ 50 de kilometri sud-est de Harp, peste Ob, se află orașul Salehard. De acolo pornește spre est magistrala de tristă reputație cu numărul „501”, numită și Drumul Morții. Este unul dintre ultimele proiecte născute din megalomania lui Iosif Stalin – o ramificație a căii ferate spre rîul Enisei, care urma să traverseze locuri nelocuite, inadecvate pentru construcții, prin permafrostul și mlaștinile Siberiei Centrale. Tot ceea ce a mai rămas din acest proiect faraonic sînt cîteva sute de kilometri de terasamente, barăci dărăpănate și locomotive cu aburi care ruginesc în tundră. Și cadavre. Cadavre risipite prin rîpe și gropi comune, fără o cruce sau un alt însemn, anonime, îngropate fără funeralii – morți ai căror ucigași și torționari rămîn nepedepsiți. Aceasta este regiunea Gulagului, țara pustie a celor uciși și a ucigașilor. În aceste locuri, geografia înlesnește munca temnicerilor, iar clima servește ca mijloc de tortură. Aici, în acest neant geografic ideal, un spațiu aflat dincolo de istorie și dincolo de dovezi, statul sovietic a alungat oamenii condamnați la anihilare. Acesta este locul în care păcatul istoric al Rusiei este păstrat în formă materială, nepieritoare chiar, uneori – e vorba, în fond, de permafrost. Aici se află vinovăția și responsabilitatea Rusiei.

Crezul politic al lui Aleksei Navalnîi, care s-a schimbat de-a lungul anilor și nu este ușor de sintetizat, a avut totuși o idee constantă, o trăsătură caracteristică. El a negat – sau mai degrabă a refuzat să ia în considerare – puterea trecutului totalitar. El nu a recunoscut genealogia și continuitatea violenței de stat și, cel mai important, consecințele ei sociale pe termen lung. Imaginea sa despre Rusia „reală” a fost întotdeauna cea a unei tabula rasa, o comunitate ideală asupra căreia trecutul nu avea nici o putere – o noțiune ciudată a unei societăți care trăiește opresiunea unui regim autoritar, dar care aspiră cumva în mod automat la democrație și este, într-un anumit sens, inocentă, nedeterminată istoric, fără, să spunem așa, un dosar medical. „Frumoasa Rusie a viitorului” era pentru Navalnîi deja aici; exista deja în prezent, contemporană cu generația sa. Trebuia doar să fie deblocată, dezvăluită, desfășurată, afirmată în realitate. Cu toate acestea, e puțin probabil ca el să fi putut explica cum a luat „frumoasa Rusie” ființă, cum anume s-a născut. El voia să creadă că se poate deschide o nouă pagină fără a recunoaște vina istorică sau fără a admite responsabilitatea istorică, fără a recunoaște prezența obstinată a trecutului și fără a pedepsi criminalii, tăind astfel cordonul ombilical al violenței.

Aceste observații pot părea prea critice și reci. La urma urmei, pămîntul e încă proaspăt pe mormîntul său, iar perioada de doliu încă nu s-a încheiat. Dar văd deja semnele unei eroizări și canonizări necritice care va conferi opiniilor și temperamentului lui Navalnîi un statut sacru, iar acest lucru, cred eu, va duce inevitabil la repetarea greșelilor sale. Greșelile sale au fost fatale – nu numai pentru persoana sa, ci și pentru traiectoria mișcării de opoziție din Rusia. El a întruchipat unele dintre cele mai profunde erori pe care le poate face un lider disident: a fost un lider moral a cărui autoritate morală s-a bazat de fapt pe un fel de amoralitate, o substituire catastrofală a ierarhiilor de valori și un populism extrem de optimist. Amoralitate? Nu este prea dur? La urma urmei, pentru mulți oameni din Rusia și din străinătate, Aleksei Navalnîi a fost simbolul însuși al comportamentului moral. Nu s-a trădat pe sine, nu a evadat din închisoare și nu a cedat sub tortură, a murit pentru ceea ce a crezut că este o cauză dreaptă. A fost un om extraordinar. Nimeni nu poate nega curajul personal al lui Navalnîi. Curajul și refuzul său de a renunța la comportamentul de om liber.

Dar existau lucruri pe care nici măcar el nu îndrăznea să le facă. Și cred că nu a îndrăznit să le facă dintr-un motiv simplu: era un politician înnăscut. A simțit mai bine decît majoritatea starea de spirit a tinerilor liberali. A criticat zgomotos și în mod inteligent regimul Putin și a luptat împotriva acestuia – dar încotro se îndreptau criticile sale? Pentru o lungă perioadă de timp, ținta lui Navalnîi a fost corupția. El s-a adresat grijilor materiale ale cetățenilor cărora le-au fost furați banii și voturile. A mizat pe revolta în fața încălcării legii și pe bunul-simț. Problema e, de la bun început, că nu corupția a fost cel mai cumplit aspect al regimului Putin. Vladimir Putin a venit la putere ca un președinte războinic. Al doilea război cecen i-a sporit și i-a consolidat gradul de popularitate, transformîndu-l într-un lider național. Înainte de 2014, înainte de anexarea Crimeei și de războiul din Ucraina, Cecenia constituia cea mai mare crimă a lui Putin. Fără recunoașterea culpei și pedepsirea vinovaților din cele două războaie împotriva Ceceniei, care au readus Rusia pe vechiul ei făgaș imperial și colonial, au declanșat spirala violenței de stat și au transformat Cecenia într-o zonă de anarhie care a propagat practicile anarhice în întreaga Rusie, fără confruntarea cu toate acestea, o „Rusie a viitorului”, strălucitoare și reală, nu e cu putință. Fără un răspuns la problema cardinală a dreptului la autodeterminare și secesiune [referire la „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia”, document promulgat de guvernul bolșevic rus în noiembrie 1917 – n. trad.] și fără o recunoaștere a secolelor de politici represive față de minoritățile etnice, Rusia viitorului va fi întotdeauna Rusia trecutului.

Aleksei Navalnîi a tăcut în privința principalelor crime ale regimului Putin și ale lui Putin personal. Ceea ce pare inexplicabil. Sau poate explicabil, dar nu justificabil, iar explicația distruge însuși conceptul unei „Rusii a viitorului”, care trebuie doar eliberată de regimul lui Putin pentru a se materializa. Navalnîi a tăcut fie pentru că a considerat războiul cecen lipsit de importanță, fie pentru că a înțeles prea bine că nici chiar segmentului liberal al societății ruse nu îi păsa de cecenii uciși și de crimele comise departe, în Caucaz, în numele Rusiei. Adevărul descurajant este că societatea rusă se obișnuise cu războiul. Ea nu mai resimțea mustrări de conștiință și se alerta doar cînd era vorba de chestiuni de interes personal, precum reforma sistemului de ajutor social, înăbușirea speranțelor legate de guvernarea presupus mai liberală a lui Dmitri Medvedev (sub a cărui conducere, în 2008, Rusia a atacat Georgia) sau vestea că Putin va candida pentru un al treilea mandat.

A venit apoi 2014 și prima invadare a Ucrainei de către trupele ruse. Numărul militarilor și al civililor morți a fost de ordinul miilor, dar principala figură a Opoziției ruse a continuat cu încăpățînare să se concentreze pe demascarea crimelor economice ale lui Putin și ale acoliților săi. Ca și cum nu s-ar fi vărsat sînge și dreptul internațional nu ar fi fost încălcat în mod cinic și revoltător. Comportamentul anterior al lui Navalnîi ar putea fi, la o adică, explicat prin faptul că războiul Rusiei împotriva Ceceniei a avut loc înainte ca el să devină un politician de opoziție faimos, dar o astfel de circumstanță atenuantă nu se aplică și discreției sale vizavi de războiul din Ucraina, care se desfășura cînd el era deja liderul informal al Opoziției și avea deja un renume. S-ar fi putut crede că, pentru a-și menține acest renume extraordinar, ar fi fost necesară o singură strategie: să se pronunțe clar și consecvent împotriva războiului și să creeze o largă coaliție anti-război. După cum știm, Navalnîi nu poate fi acuzat de lașitate. Nu teama de represiune din partea Guvernului a fost cea care l-a împiedicat să urmeze această cale. A fost teama de a-și pierde susținerea populară. Din nou, aceasta e doar presupunerea mea. Cred însă că Navalnîi a intuit că o poziție radicală împotriva războiului nu ar fi dus la creșterea, ci mai degrabă la diminuarea numărului susținătorilor săi.

Din 2014 pînă în 2022, aproape întreaga Rusie a acceptat formula aleasă de Putin a unui război simulat, un conflict limitat în care Rusia nici măcar nu era implicată. Desigur, toată lumea știa că Rusia era profund implicată. Radicalii pro-război au cerut să se joace, fără rușine, cu cărțile pe față și s-au organizat pentru a sprijini războiul. Dar ce au făcut cei care erau împotriva războiului? Au răspuns cu un amestec de semiapatie și semiactivism, cu intenții fără intenții și cu proteste fără proteste, refuzînd să impună un răspuns de tipul „ori, ori” la această problemă, continuînd să coopereze cu instituțiile statului și căutînd aspecte pozitive ale schimbărilor urbanistice din Capitală – trăind o viață obișnuită. Iar Navalnîi a făcut, intenționat sau nu, jocul acestor mase, pretinzînd că protestează susținut și diminuînd dramatismul și intensitatea etică a situației prin amploarea agendei sale anticorupție. Dovada vinovăției regimului pentru crimele sale (și pentru tentativa de a-l asasina) a existat dintotdeauna, dar Navalnîi a preferat bravada, rîsul, batjocorirea veselă a stupidității agenților. Asta, în locul unei discuții serioase despre sistem, despre instituția asasinatului politic care a reapărut sub Boris Elțîn, despre zecile de personalități importante care au fost otrăvite, împușcate, omorîte în bătaie: Anna Politkovskaia, Iuri Șcekocihin, Serghei Iușenkov, Galina Starovoitova, Dmitri Holodov, Aleksandr Litvinenko, Serghei și Iulia Skripal, Boris Nemțov, Natalia Estemirova și mulți, mulți alții. (Vladimir Kara-Murza, de exemplu, a supraviețuit la două otrăviri și se află acum într-o închisoare rusească.)

Navalnîi a avut cu siguranță curaj și îndrăzneală. Dar uneori e mai util să fii speriat, să înțelegi și să proclami continuitatea istorică a crimelor și a criminalilor, să vorbești în numele tuturor celor care au fost uciși în secret, care au fost executați și aruncați în gropi comune în anii 1930 de către aceiași agenți CEKA cu același sediu în Piața Lubianka din Moscova. Dar așa ceva nu era pe gustul lui – era, poate, prea demodat. Nu-mi vine în minte un cuvînt mai potrivit. Nu a vrut să fie un profet amar și neînduplecat. A vrut să fie vestitorul, mai puțin nesuferit, al speranței.

Războiul deschis al Rusiei împotriva Ucrainei a scos la iveală și un alt defect fatal al Opoziției ruse: o incapacitate sistemică de gîndire decolonizantă, o reticență de a admite că Rusia este alcătuită din națiuni subjugate și parțial „asimilate” care au suferit, în cuvintele disidentului ucrainean Ivan Dziuba, un proces de deznaționalizare forțată. Fără vocile acestor națiuni, fără reprezentarea lor corespunzătoare în rîndurile Opoziției, nici o discuție serioasă despre viitorul Rusiei nu poate avea loc și nu poate duce la un rezultat echitabil. Navalnîismul a ocolit sau a ignorat întotdeauna problema drepturilor naționale. Cînd Navalnîi – care și-a început cariera politică printre naționaliștii ruși și a făcut comentarii șovine în perioada timpurie a activismului său – a devenit un lider recunoscut, s-a dovedit a fi un fel de democrat supranațional. El nu și-a împărțit susținătorii în funcție de naționalitate și nici nu le-a ascultat doleanțele naționale specifice; în schimb, li s-a adresat ca unor oameni obișnuiți, bine intenționați, care sînt suficient de lucizi (sau de moderni) pentru a se ridica deasupra sentimentelor naționale și a se uni de dragul „frumoasei Rusii a viitorului”. E trist să admitem că cel mai talentat și mai necruțător oponent al lui Putin s-a dovedit a fi, la fel ca inamicul său, un ostatic al paradigmei imperiale. Navalnîi a avut șansa de a schimba istoria, dar pentru aceasta ar fi trebuit mai întîi să o accepte el însuși și să asculte vocile care relatează istoria și în alte limbi. Dar el era prea rus pentru asta.

Numele său de familie provine de la verbul navalivația, „a năvăli, a se îngrămădi”, și a fost numele unui luptător. Practic, aceasta e principala moștenire a vieții sale: poți să trăiești și să acționezi liber în Rusia și poți să trăiești fără să te simți condamnat, fără să iei în seamă dreptul regimului de a pedepsi sau de a grația, fără să pleci capul. Ne vom aminti de Navalnîi ca de vestitorul unei speranțe neîmplinite. Printr-o ironie amară, în zilele care au urmat morții sale, oamenii au depus flori în amintirea lui la monumentele victimelor represiunii sovietice – o recunoaștere involuntară a continuității violenței rusești, pe care Navalnîi a încercat să o nege cu prețul propriei vieți.

Serghei Lebedev este un poet, eseist și jurnalist rus. Acest articol este adaptat după un eseu tradus din limba rusă de Antonina W. Bouis, apărut în numărul din vara 2024 al revistei de cultură și politică Liberties. Varianta în limba engleză a articolului de față a apărut pe 22 iulie 2024 în The Washington Post.

traducere de Matei PLEŞU