Hotelul în care stăteam la mare era foarte aproape de aceasta. Cam în orice cameră te-ai fi cazat, îi auzeai valurile. Și, bineînțeles, o vedeai pe geam și de pe balcon, la toate orele posibile, inclusiv la răsărit.
Era o conviețuire cu marea și cu zbuciumul ei: deloc ușoară. Marea ți se insinua în gînduri și-n simțiri subtil, dar hotărît. Era acolo, pe fundal, dar ca și cum ar fi fost în cameră. Nu ți se adresa în mod special (deși uneori așa ți se părea), dar era suficient să fie ea însăși ca să-ți dea o stare de neliniște. Mai ales noaptea, cînd nu te puteai abține să arunci cîte o privire spre întunecimea ei dătătoare de fiori. Chiar dacă apoi intrai cuminte-n cameră și-ți vedeai de banalele obiceiuri de culcare, precum spălatul pe dinți ori cuibăritul sub pled, tot o auzeai. Adormeai cu sunetul valurilor (cel natural, nu din telefon) în urechi.
Era monoton, pe de o parte. Te ajuta să adormi. Dar și amenințător, pe de alta. Marea nu te abandona nici în vis. Sunetul ei, prezența ei te urmăreau și acolo luînd o formă aproximativ constantă: mai în fiecare seară visam cum marea își iese din matcă și valuri uriașe invadează hotelul, trec chiar peste el. Din cîte-mi amintesc, nu visam și scufundarea propriu-zisă. Nu mă vedeam în apă, nu se ajungea pînă acolo. Doar trăiam destul de acut, în vis, amenințarea scufundării iminente.
Cînd soarele răsărea din nou, tot din mare, a doua zi de dimineață, senzația din vis dispărea. Doar la primele ore marea își păstra aura poetică. Chiar ni se spuseseră povești cu Zîna Mării care se extrăgea din adîncuri fix pe fîșia de lumină care reprezenta oglindirea soarelui în mare. Atunci Zîna ieșea pentru scurt timp în frivola lume a oamenilor și le aducea daruri copiilor zice-se cuminți.
După momentul acesta, încă poetic, marea își căpăta atribuțiile utilitare. Zvîrcolirile nopții erau cu desăvîrșire uitate și înlocuite cu o strălucire atît de desăvîrșită a soarelui încît nu mai era loc de spaime. Marea, la malul căreia se puneau, reglementar, cearșafurile, devenea sursă de apă pentru castelele de nisip. „Reglementar” însemna cu patru pietre în patru colțuri, pentru ca cearșaful să fie asigurat împotriva intemperiilor. Se știe că pe vremea aceea nu se închiriau șezlonguri ca acum, din simplul motiv că nu existau. Iar cuvîntul „cearșaf” nu e întîmplător ales: de multe ori oamenii veneau chiar cu cearșafurile de pe propriile paturi. Ori cu vreo cuvertură sau altă improvizație. Prosoapele de azi erau folosite și ele, dar nu neapărat, iar industria lor încă nu înflorise într-atît.
Treaba copiilor, cînd nu erau puși de părinții hiperconștiincioși să se perpelească la soare ca niște pui la frigare, cînd pe-o parte, cînd pe alta, era să construiască palate de nisip. Era o treabă serioasă, care nu se făcea la întîmplare, ci într-un loc special ales și cu unelte consacrate. Locul era pe malul mării, atît de aproape încît să ajungi imediat cu găletușa la apă și atît de departe încît valurile să nu-ți dărîme creația. Se săpa întîi cu mult zel o mare groapă, în nisip ud, de unde se procura materialul de construcții. După ce se aduna o movilă respectabilă, începea lucrul propriu-zis la construcție. La început se tot înălța și se bătătorea ceea ce se numea, profesionist, o bază solidă.
După ce se ridicase un edificiu oarecum diform, dar măricel și nu chiar în bătaia vîntului, începea, în sfîrșit, partea cea mai frumoasă. Cea în care îți puteai permite să inovezi. În care făceai turnuri și turnulețe. Drepte sau franjurate. Cele drepte puteau fi făcute din „cozonaci” născuți din găleata întoarsă, rapid, cu o manevră șmecheră. Cele franjurate erau preferatele mele: umpleai găleata cu nisip și apă. Luai puțin între degete și apoi le presărai, cu infinită răbdare, pe movila de bază ori pe acoperișul cîte unui turn „cozonac“.
Va mai urma.
.jpg)
