„Ne simtem bine...”

E greu de explicat de ce doar anumite forme greșite – dintre multele existente – ajung să se fixeze în expresii ironice, care mimează incultura și urmăresc un efect umoristic. Un surprinzător succes a avut în ultimele decenii formula glumeață ne simtem bine, în care verbul a simți apare cu o formă incorectă, rezultat al atragerii într-o altă clasă de conjugare: „toată această demonstrație că ne distrăm cu orice preț, că putem să călcăm și pe cadavre ca să ne simtem bine” (Evenimentul zilei, 2007); „Decît bun-simț, mai bine să ne simtem bine” (Kamikaze, 2010); „noi mai întîi o să bem o berică cu băieții, o să ne simtem bine și după aia o să mai vedem” (Dilema veche, 2011). Uneori valoarea ironică a formulei este marcată, prudent, prin punerea între ghilimele a formei incorecte („una dintre glumițele care ne fac să ne «simtem» bine”, Dilema veche, 2016), alteori dezambiguizarea e lăsată în seama contextului și a competenței stilistice a publicului, care poate recunoaște conotația asociată construcției. Cele mai multe dintre exemplele actuale de pe Internet sînt uzuri ironice, doar pentru cîteva putînd fi bănuită folosirea naivă, greșeala autentică.

Forma greșită este, cum se întîmplă aproape întotdeauna, rezultatul nevalidat de norme sau de uzul general al unei tendințe a limbii. Trecerea unor forme verbale, prin analogie, de la o clasă de conjugare la alta e un fenomen de instabilitate bine cunoscut în istoria limbii române. Unele schimbări, mai vechi, au fost chiar acceptate (a ținea și a rămînea au devenit a ține și a rămîne). Altele produc în continuare abateri sancționate ca atare, dar care fie sînt atît de frecvente, încît trec de obicei neobservate (e cazul unor forme ca va apare sau ar place), fie sînt atît de rare încît nu li se asociază vreo conotație negativă, de apartenență la vorbirea neîngrijită.

Schimbări între clasele de conjugare, conducînd la folosirea altor terminații decît cele specifice clasei inițiale, au apărut în română între verbele cu infinitivul în -ea (tradițional, conjugarea a II-a: a apărea, a plăcea) și cele în -e (conjugarea a III-a: a face). În cazul nostru, este vorba de schimbări ale verbelor de conjugarea a IV-a (cu infinitivul în -i), care tind să imite forme de la conjugarea a III-a (cu infinitivul în -e). Explicația e că aceste clase de verbe au multe asemănări în flexiune și astfel apare tendința de a extinde suprapunerile și asupra zonelor de diferență: la infinitiv, la persoanele I și a II-a plural ale prezentului (indicativ și conjunctiv). De exemplu, a simți are la persoana a III-a singular a prezentului aceeași terminație cu a merge (el simte / el merge), dar diferă la persoana I și a II-a plural atît prin vocala terminației, cît și prin poziția accentului: noi simțím, voi simțíți / noi mérgem, voi mérgeți. Forma noi simtem apare prin analogie (el merge – noi mergem, el simte – ...noi „simtem”); analogia poate influența și infinitivul a simți, în forme compuse sau în alte construcții (va simte, ar simte, pot simte). Fenomenul a fost descris de Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” (1947: 128-129), fiind exemplificat pentru verbele a despărți, a înghiți, a răsări, a absorbi, a simți cu citate din presa vremii și din comunicări orale („auzit adesea în vorbirea curentă”). Se foloseau, accidental, forme ca ar desparte, va răsare, nu poate înghite, nu poate absoarbe etc., în loc de ar despărți, va răsări, nu poate înghiți, nu poate absorbi. Greșelile semnalate de Iorgu Iordan circulă și acum: „luăm o seringă și absoarbem în ea mai multe picături de apă” (brainly.ro); „trebuia să analizăm niște cuvinte, să despartem niște cuvinte, să facem familia lexicală” (tpu.ro); „le înghitem atitudinea şi îi vorbim pe la spate” (capital.ro); „să tăcem și să înghitem” (reddit.com); „noi nu înghitem această ipoteză potrivit căreia economia este afectată” (libertatea.ro, declarație din 2012 a unui politician).

Dintre aceste forme, unele mai rare (despartem), altele destul de frecvente (înghitem), singura care a atras atenția și a devenit obiect de ironii e simtem. Atragerea verbului a simți la conjugarea a III-a are puține atestări în scris, dar unele sînt destul de vechi, din secolul al XIX-lea: „ei ar simte ruşinea soartei lor” (Bolintineanu, Elena, 1862); „necesitatea ce va simte de teatru” (Progresul, 1870); „Cu această ocaziune ne simtem datori a mulțumi d-lui general Candiano-Popescu pentru gentileța ce-a binevoit să o aibă” (Universul, 1899). În Atlasul lingvistic român, serie nouă, volumul VII, conținînd material dialectal adunat în anii 1928-1938, harta consacrată formelor verbului a simți la prezent înregistrează numeroase pronunții regionale (sîmțîm), dar numai într-un singur punct, într-un sat din Ialomița, forma simtem.

În cazul verbului a simți abaterea de la norma gramaticală nu este așadar nici foarte rară, dar nici banalizată, astfel că a atras atenția și a devenit emblematică pentru limbajul necultivat, stigmatizat social. Decisivă a fost fixarea formei verbale într-un enunț – ne simtem bine – prototipic pentru valorizarea supremă a distracției. Forma ne simtem pare să evoce, printr-un joc de cuvinte abia schițat, nesimțirea: categoria ironizată este a cea a indivizilor ignoranți, dar perfect liniștiți și mulțumiți de ei înșiși.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).