O rețetă stilistică de succes

Discursul politic recent care a avut un succes incredibil prin transmiterea sa prin rețelele de socializare a tot fost analizat în ultima săptămînă și comentatorii au observat multe lucruri interesante și înfricoșătoare. E un discurs care combină naționalismul-comunist din perioada ceaușistă (cu moștenirea sa din legionarismul antebelic) cu vocabularul și temele mistice și paranormale de după 1989. Putem să ne tot întrebăm de ce a avut succes – de la început și chiar după ce idei aberante (nanocipuri în sucuri, oameni trăind 200 de ani, virusul sau războiul care nu există, secretul piramidelor, româna – mamă a latinei etc.) au fost culese și subliniate de presă sau de alți utilizatori. E limpede că mulți au fost atrași de conținuturi, de temele naționaliste și de teoriile conspiraționiste. Dar o componentă importantă a atracției este și stilul, forma mesajului.

Susținătorii și admiratorii candidatului la alegerile prezidențiale rezistă oricăror obiecții, aducînd ca argumente și justificări ale aberațiilor faptul că acestea ar fi doar metafore sau ar fi fost „scoase din context”: „omul vb metaforic dar nu mulți înțeleg. este f destept”; „Cine il numeste nebun pe acest om, trebuie internat! Televiziunea da decat fracmente, sa nu vada omul tot ce spune si ce gandeste acest om!” (comentarii pe TikTok, disponibile și la căutarea cu motorul Google). Or, tocmai recunoașterea contextului îi face pe alții să se îngrozească. Experiența „limbii de lemn” e suficient de îndepărtată de noile generații ca să nu mai fie percepută în contextul ei opresiv: astăzi, textele sau înregistrările din epoca totalitară pot să le pară unora doar un discurs politic cam plicticos, dar cu unele idei relativ corecte. Caracterul său profund mincinos, contradicția cu realitatea, monopolul absolut nu mai sînt percepute ca atare, astfel că pînă și discursurile lui Ceaușescu le pot părea unora acceptabile. În plus, unora dintre cei mai în vîrstă recunoașterea le poate activa chiar nostalgiile pentru regimul dictatorial al tinereții pierdute (pe cînd „se făcea școală”).

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că limba de lemn oficială avea, mai ales în ultimele decenii ale regimului, și unele variante diferențiate stilistic: discursul liric, poeziile ultrametaforice și hiperbolice de pe primele pagini ale ziarelor și revistelor, acumulate la sărbători și recitate la serbări (în „montaje literar-artistice”) sau discursul solemn naționalist, favorizat foarte probabil de cel puțin o aripă a Securității, cu protocronismele și recuperările sale legionare, strecurate conspirativ, dar cu permisiune „de sus”. Imediat după 1989, sensibilitatea la acest discurs (perpetuat de unii, respins de alții) era mare; treptat, în politică s-a instaurat un alt stil, mai relaxat, mai colocvial, cu devieri vulgare și inserții argotice. Or, nemulțumirea față de clasa politică a luat probabil, la unii dintre votanții de azi, și forma nemulțumirii față de acest limbaj prea permisiv: de aceea, un domn în costum și cravată care vorbește rar și sentențios, articulînd clar cuvintele, atrage atenția și respectul. Cu alte mijloace tehnice de comunicare, se repetă scenariul în care Jupînul Dumitrache, ascultînd cum i se citește gazeta, rămîne cam nedumerit, dar rostește admirativ: „E scris adînc”. Monologul politicianului care combate politica are forma, nu și elementele unui raționament, utilizînd rețeta dezvăluirii (a celui care vede esența dincolo de aparențe), recurgînd la citate culturale („Știți cum spunea Cioran?”), la evocarea unor episoade istorice reale sau fanteziste, la un lexic polarizat (vechil, lachei, umilire vs demnitate), la plasarea repetată a atributului-cheie („apa românească”) – și dîndu-i publicului satisfacția unei imediate înțelegeri emoționale. Discursul doldora de mituri, prejudecăți și manipulări acuză orice părere opusă ca fiind mit, prejudecată și manipulare.

Combinația între lexicul și temele religioase și clișeele teoriilor mai mult sau mai puțin paranormale (cu energii, secrete, „puterea gîndului”, chemări, facilitări și împuterniciri) pare să se potrivească cu multe gusturi. Undeva plutește o notă de autentic personaj caragialian („stai să-ți spun eu”), dar, nu știu de ce, toată situația nu prea ne stîrnește rîsul.