Odată ajunse la mare, mama și cu mine ne întîlneam de obicei cu prieteni. Eram într-un fel de gașcă restrînsă, alcătuită în general din prieteni de familie și copiii lor, care erau prietenii mei. Stăteam, după un timp, la hotel Mangalia din Mangalia. Care avea și bază de tratament, unde veneau oameni din toată lumea. Dacă marea ne deschidea posibilitatea unei alte lumi (ne imaginam mereu cum am ajunge în Turcia pe o saltea plutitoare), hotelul Mangalia chiar ne oferea una cosmopolită. În cele trei, cred, lifturi de acolo se vorbeau destule din limbile lumii. Luîndu-le, alături de perfectele liftiere (așa ni se păreau atunci prietenei mele și mie, și probabil așa și erau), deveneai, pentru cîteva clipe, cetățean al lumii largi.
Mai mult de atît: fiindcă ne împrieteniserăm cu liftierele, ne lăsau chiar uneori, pe prietena mea și pe mine, să umblăm la butoane. Să fim in charge. Să „pilotăm” noi lifturile. Uneori chiar fără ele. Acelea erau momentele supreme: de maxim extaz și maximă responsabilitate. Era una din puținele dăți cînd, în copilărie, cineva îmi conferea o sarcină, importantă. O treabă care nu era doar pentru universul alcătuit din animale de pluș din camera mea de bloc, ci îi privea chiar pe alți semeni de-ai mei. Nu doar din apropiere, ci de unde nici cu gîndul n-ai gîndi. Îndeplineam sarcina cu succes și dedicație. Dacă m-ar fi întrebat cineva, pe la vîrsta de 10-12 ani, ce vreau să fiu cînd voi fi mare, probabil că aș fi spus liftieră. De altfel, cele două liftiere mi se păreau, pe atunci, cele mai frumoase femei din lume. Cu uniformele lor roz și siluetele reglementare, machiate atît cît trebuie, dar totuși vizibil, adresîndu-se tuturor cu o dulceață eficientă, prezentau toate atuurile la îndemînă ale unor modele feminine de succes. Așa că, sub oblăduirea lor, apăsam, cît de profesionist puteam, butoanele magice. Anunțam entuziast etajele și debarcam cu bine persoanele doritoare acolo unde solicitau. Dacă era nevoie, vorbeam și-n engleză.
Hotelul străbătut cu liftul nu era același cu cel în care intrai, indiferent, și cereai cheia de la propria-ți cameră. Era o aventură în care descopereai nebănuite cotloane. Etaje la care nu erau camere, unde se întîmplau lucruri miraculoase. Exista, de pildă, mezaninul, etajul dintre parter și unu. L-am descoperit în perioada aceea pentru prima oară. Erau acolo un magazin și un bar, cred. Le consideram locurile noastre secrete, de unde, cu foarte puținii bani pe care ni-i mai dădeau părinții, ne mai puteam ghiftui din cînd în cînd cu cîte o ciocolată sau un Pepsi. De asemenea, exista etajul cel mai de sus, terasa de deasupra etajului al 12-lea (cred că hotelul avea 12 etaje), unde mi se pare că era un alt bar, cu adevărat palpitant. Acolo te puteai cocoța pe un scaun înalt, cu picior, îmbrăcată în halat cu ursuleți, și puteai comanda, cu nonșalanță, un Pepsi. Pe care un chelner cool ți-l aducea într-un pahar tot cu picior, cu un pai. Din care trăgeai apoi alene, așa cum văzuseși eroii, în general masculini și lonely rangers, sorbindu-și băuturile în filme.
Lifturile, mezaninul și terasa erau locurile neconvenționale în care poposeam din cînd în cînd. Existau însă și celelalte, ale vieții cotidiene, în care adăstam. Acestea erau restaurantul, piscina și, bineînțeles, camera. În fiecare dintre ele trăiam o altfel de stare, alte senzații. Restaurantul era principalul spațiu de socializare. Sursă de bucurii care astăzi ar părea meschine, precum gemurile mici și pătrate de la micul dejun ori clătitele comandate special la desert. De asemenea, se contura și ca o sursă de așteptări difuze în ceea ce privește programul de seară. Știam că atunci cîntă niscaiva vedete ale muzicii ușoare din vremea respectivă (cred că printre ele se număra Gil Dobrică). Că lumea se așeza frumos și mai ales sclipitor îmbrăcată (se purtau rochiile cu paiete) pe la mese, așteptînd momentul culminant. Și anume, cel al dansului.
Despre asta voi mai scrie.
