La mare, așteptam întotdeauna cu sufletul la gură serile. Și atunci cînd eram eu copil, dar și cînd devenisem mamă, îmi îndeplineam cît de conștiincios puteam îndatoririle zilei, tînjind după lăsarea întunericului. După ce scăpam și de plaja de după-amiază și se lăsa amurgul, toate căpătau o altă culoare. Strălucirea agresivă se făcea sclipire și apoi penumbră. Briza se-ntețea, iar trupurile oamenilor din jur. din cozonaci pe cale de rumenire, deveneau iarăși siluete fluide. Asta se-ntîmpla mai ales în timpul deplasării reglementare de seară, pe faleză. Așa cum întoarcerea de pe o parte pe alta era datoria fiecăruia, pe vremea aceea, la plajă, la fel frăsuirea pe faleză era obligația nescrisă de cum începea să se-ntunece.
Lumea se îmbrăca cu ce avea mai bun, mai elegant și ieșea pe faleză. Da, era o formă de mișcare. Dar mai curînd una de showing off. Doamnele se drapau adesea în alb, fiindcă acesta făcea un binevenit contrast cu bronzul accentuat (pe atunci nu se prea știa de efectul nociv al soarelui asupra pielii și nu erau loțiuni de protecție). Ținutele se voiau și vaporoase, în așa fel încît atît volanele bluzei, cît și faldurile fustei să fîlfîie în vînt precum pînzele unei corăbii.
Sigur, de pe faleză, marea era mereu un spectacol. Dar și oamenii erau, unii pentru alții: se scrutau și se analizau, ba chiar se comentau. Asta, bineînțeles, în timp ce-și făceau aerosolii obligatorii. Copii fiind, nu ne păsa prea mult de moda de pe corso. Aveam jocurile noastre, care ne umpleau timpul pe drumul de pe faleză și apoi de pe dig. Pe dig era cu totul altfel. Simțeai marea direct, în ciuda stabilopozilor dintre tine și ea. Îi percepeai stările și farmecele, pe vreme bună. Precum și amenințările, pe furtună. Iubeam marea, în plimbările astea. Dar mi-era și frică de ea. Cele două veneau, de fiecare dată, la pachet. Și făceau totul mult mai interesant, chiar palpitant.
La capătul digului din Mangalia, din vremea copilăriei mele, era un carusel. Cu clasicii călușei. Devenise deja un ritual să ne dăm în el de fiecare dată după ce ne întorceam de pe dig. Țin minte că tot șpilul era să prinzi un cal. Să nu nimerești în trăsură. Să stai pe cal era un act de curaj. Plus că armăsarii se ridicau și se lăsau într-o amețitoare legănare. Și aveau nume, puteai să-ți alegi bidiviul preferat. De asemenea, citisem și Mary Poppins și-mi rămăsese adînc întipărită-n minte scena cailor care au evadat din carusel. Ducîndu-i pe Mary Poppins, Bert, Michael și Jane într-o lume fantastică în care au mîncat prăjituri cu gem de zmeură. Dar, mai ales, au zburat. Și au putut trece din lumea reală într-una imaginară cît ai zice pește. Pe vremea aceea, visele cu zboruri erau ceva atît de obișnuit încît aproape că ajunsesem să cred că s-ar putea întîmpla și-n realitate. Mai ales că părinții noștri ne întrețineau imaginația cu povești despre Zîna Mării. Care ieșea din cînd în cînd din adîncuri și ne trimitea, prietenei mele și mie, diverse mici daruri prin emisarii ei, pescărușii. Totul începuse de la un pescăruș cît se poate de real, care, într-o dimineață, ne mîncase șunca chinezească aflată pe geam, în partea din afară, într-un hotel din Constanța.
Pe respectivul pescăruș, botezat apoi Petris, l-am văzut cu ochii mei cum devora șunca din pungă. Cînd s-a-ntîmplat povestea asta eram toți trei, mama, tata și cu mine, la Constanța. Tata făcea un film acolo și ne luase și pe noi. A fost una dintre puținele vacanțe în trei. Pe care mi-o amintesc cu atît mai mult. Și pentru că ai mei creau o mitologie cam din orice, lăcomia pescărușului a căpătat o aură poetică. În loc să ne supărăm pe el, l-am uns emisar al Zînei Mării. În zilele următoare a mai venit să caute de mîncare (el sau vreun alt frate de-al lui). Dar și eu am început să primesc cărți poștale de la Zîna Mării, în care-mi povestea cum mai e prin străfundurile albastre și-mi trimitea forme pentru găletușa mea. Eu îi răspundeam, îi făceam desene și-i scriam.
Va urma.
