Citesc, într-un articol de pe spotmedia.ro (și primit în newsletter-ul PressOne), un termen pe care nu credeam că o să-l întîlnesc. Acela de „influencer al singurătății” – o femeie fără prieteni sau partener, care-și povestește viața profesională și privată pe rețelele sociale, ne arată felul în care își umple zilele, călătoriile și ieșirile pe care le pune la cale de una singură. Pe de o parte, acest lucru încearcă să ne ofere alternativa unei existențe autentice, lipsite de strălucirea conturilor pline de poze din viețile „perfecte”. Iată că majoritatea vieților nu sînt deloc așa, iar unii oameni, chiar dacă ar dori să iasă în oraș și să petreacă timp cu cineva, pur și simplu nu au cu cine.
Cîteva conturi de acest fel au milioane de vizualizări, dar criticii lor spun că fac din singurătate ceva dezirabil, alegerea ușoară cînd găsirea unui partener sau a companiei potrivite devine prea dificilă și consumatoare de timp. Un fel de resemnare ascunsă sub glazura romantizării izolării. BBC a dedicat un articol acestui fenomen („Solitude as a new aspirational lifestyle: «We are not lonely»” / „Solitudinea ca un nou stil de viață dezirabil: «Nu sîntem singuratice»), în care se face o diferențiere clară între singurătate (trăirea pierderii conexiunilor), însingurare (îndepărtare) și izolare (separare). „Sînt singur și sînt în regulă cu asta”, spune cel de-al patrulea termen, și anume solitudinea. Intenția acestor influencer-i este de a face introvertiții sau persoanele cu anxietate socială să se simtă văzute și reprezentate.
De aproape un an o urmăresc pe YouTube pe Gumi, o japoneză de 32 de ani care își pornise acest canal declarînd că locuiește cu mama ei și cu motanul Clover și că nu are prieteni în viața reală. Gumi reușește să stabilească o relație foarte caldă cu urmăritorii, pe care îi numește prietenii ei, le ascultă propunerile și ideile și este iubită tocmai pentru felul în care se bucură de fiecare detaliu al unei vieți obișnuite. Pe lîngă rețetele pe care le prepară zilnic și informațiile culinare, Gumi călătorește singură în diverse locuri din Japonia și, permanent, oferă detalii mai puțin cunoscute și amuzante despre traiul, obiceiurile și tradițiile de acolo. Așa am aflat despre felul în care sînt repartizate și remunerate locurile de muncă, cu multe posibilități pentru absolvenții de liceu de a se angaja temporar, cu taxe mai mici, despre votul complet computerizat, fără comisii de votare, ștampile și tuș, dar și despre cum, la școală, copiii au papuci exclusiv de interior pentru că sub nici o formă nu se intră în încăperi cu încălțămintea de afară. Despre cum a avut în copilărie cursuri de comportament etic, pentru a învăța să se descurce în societate cu empatie și grijă la nevoile celorlalți, pe care să-i deranjeze cît mai puțin, dar și despre cum copiii de acolo, cînd intră în casă, pe lîngă spălatul pe mîini, sînt puși să facă și gargară, pentru a fi feriți de răceli. Gumi are un frate căsătorit, dar familia ei nu apare niciodată și nu sînt date nici un fel de detalii despre dorința ei de a-și găsi vreodată un partener, chiar dacă afirmă uneori că, în doi, te poți bucura altfel de anumite lucruri – o masă bună, un apus de vară, un cireș înflorit.
O pot înțelege pe Gumi, pentru că mi-am petrecut mare parte din anii scurși după ce m-am mutat într-o Capitală complet străină, vizînd o carieră în televiziune, într-o singurătate pe care puteai s-o tai cu cuțitul. Probabil de asta preferam să stau toată ziua la serviciu și tot de asta am făcut și destule alegeri neinspirate (puțin spus) în viața personală. N-aveam idee unde sau cum aș putea găsi ceva mai bun sau, pur și simplu, altceva. Vreo trei ani a durat pînă am avut Internet acasă, iar din acel moment (vorbim despre 2006-2007, era blog-urilor) mi s-a părut că s-a deschis o lume. Cineva chiar citea ce scriam despre mine. Oameni care nu mă cunoșteau intrau pe blog-ul meu, semnat cu un pseudonim, îmi lăsau comentarii, încurajări sau melodii. Cu unii, m-am întîlnit ulterior în viața reală, cu cîțiva vorbesc încă. Iar acele texte simple, idealiste, romantice au fost baza articolelor mele de mai tîrziu din Tango sau chiar din Dilema. Unii dintre cei care mă citesc de atunci mi-au spus că au regăsit niște idei vechi în articolele mai noi, ceea ce nu mă miră. Eu sînt, pînă la urmă, aceeași și cam aceleași lucruri mă bucură ori mă frămîntă. Îmi place însă să cred că acum scriu, despre toate, ceva mai bine.
Revenind la „influencer-ii singurătății”, m-am gîndit inițial că dacă porneam un proiect video similar atunci, demult, nici nu mai era nevoie să muncesc în televiziune. Dar mi-am dat repede seama că, acum douăzeci de ani, vremurile, concepțiile, așteptările erau cu totul altele. Rețelele sociale nu aveau o viață a lor proprie, nu știam nimic de pandemie și în mod sigur nu ne gîndeam că vor mai fi atîtea războaie. Într-un fel, aceea era cea mai bună lume posibilă, nu cea de azi. Acum, cînd aproape toți par fericiți online, plini de prieteni și făcîndu-și un titlu de glorie că sînt mereu conectați, mai că-ți vine să te izolezi ori măcar să te îndepărtezi un pic. Dar nu voi pleda pentru singurătatea pe viață ori pentru renunțarea la căutarea partenerului potrivit. În doi, cireșii japonezi înfloriți se văd altfel. Știe și Gumi.
Credit foto: P. Maramis, Flickr
