E o distanță destul de mare între prezența și sensurile în uzul actual ale cuvîntului zen și reprezentarea acestuia în dicționarele noastre. În DEX și în dicționarul tezaur al Academiei (Dicționarul limbii române – DLR), cuvîntul nu apare deloc, probabil pentru că autorii l-au considerat doar substantiv propriu, categorie exclusă de normele de alcătuire a respectivelor lucrări. Termenul este totuși prezent, ca substantiv neutru, în Noul dicționar universal al limbii române (NDU), cu definiția „doctrină religioasă dezvoltată în Japonia din budism și care a influențat gîndirea unor filozofi contemporani, mai ales existențialiști și psihanaliști, scopul ei fiind obținerea iluminării și a stării de libertate”, precum și în Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI), unde este definit ca „sectă budistă din Japonia, datînd din Evul Mediu, care se bazează în special pe educarea unei anumite conduite, pe o tehnică specială de meditație filosofică, menită să stimuleze concentrarea gîndirii, și pe antrenament fizic special”. O sensibilitate marcată față de uzul curent se manifestă în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic, ediția a treia (DOOM3, 2021), care nu conține definiții, dar include, pe lîngă substantiv, un adjectiv invariabil, ilustrat de contextele budism zen și a fi zen.
Cuvîntul apăruse de mai multe ori în texte din perioada interbelică; în presă, de exemplu, atît în contribuții științifice și culturale („practicile școlii Zen”, în studiul lui Mircea Eliade Alchimia asiatică, în Vremea, 1935), cît și în articole de popularizare („Dintre Budiști, secta din sud, Zen, care și-a însușit atâtea din învățăturile taoiste, a făurit un ritual amănunțit al ceaiului”, Ziarul științelor și călătoriilor, 1938). Interesant este că și în timpul regimului comunist cuvîntul capătă o frecvență destul de mare: în revistele culturale din anii 1960-1970, în perioada de relativă deschidere spre curentele de gîndire occidentale. În 1969 apăruse traducerea românească a cărții lui Umberto Eco Opera aperta (Opera deschisă), în care exista și un capitol intitulat Zen şi Occidentul. Se scria despre Zen în legătură cu proza lui J.D. Salinger sau cu genul poetic al haiku-ului; cuvîntul apărea în sintagme ca „textele zen” (Orizont, 1967) „practica Zen”, „spiritul Zen”, „meditația Zen” (Tribuna, 1970) „experiența Zen” (România literară, 1970) „«stările» zen” (Steaua, 1974) etc. Puținele dicționare care cuprind cuvîntul indică preluarea sa din franceză, deși sursele puteau fi multiple, atît în anii ’30, cît și în anii ’60 ai secolului trecut. Cel mai firesc este să îl considerăm cuvînt japonez, intrat în română pe mai multe filiere; așa îl descrie, de altfel, doamna Florica Dimitrescu, în substanțialul articol „Elemente japoneze recente în limba română”, publicat în Dacoromania, serie nouă, V-VI (2000-2001).
Lucrările de specialitate continuă desigur să folosească termenul zen în accepțiile sale istorice, religioase și culturale. De mai mulți ani se observă însă utilizarea lipsită de rigoare a cuvîntului în domeniul publicitar și în registrul colocvial, cu sensuri extinse și vagi. Mai ales ca adjectiv invariabil, zen devine un echivalent aproximativ al cuvintelor calm, liniștit, relaxat. Nu e un sinonim perfect, pentru că implică de obicei și ideea de a fi calm în ciuda motivelor pentru o stare contrară: „Gata. De azi sînt zen. M-am hotărît să nu mă mai enervez” (Jurnalul național, 2013). În conversația curentă, folosirea cuvîntului capătă adesea și o notă ironică, în măsura în care sînt percepute ca atare simplificarea unui fenomen complex și improprietatea uzului. Textele publicitare nu par însă atinse de îndoieli și de autoironii atunci cînd evocă pur și simplu relaxarea, cu vagi pretenții filosofice: „Cum să creezi un interior zen? Tot ce ai nevoie sînt niște tonuri naturale, forme interesante și detalii atent gândite” (favi.ro); „8 sfaturi pentru o baie zen” (confortsirenovare.ro) etc. Zen ajunge să înlocuiască pur și simplu adjectivul ușor: „O să lansez un serial de rețete pentru viitoarele mămici, pentru o sarcină zen” (Libertatea, 2018).
Adjectivul este gradabil: „Descoperă soluții simple pentru a găsi calmul interior și a trăi o viață mai zen” (leroymerlin.ro); „Fii și tu mai zen!” (radiotimisoara.ro); „deja cred că sînt un pic mai Zen cu capul!” (read-my-mind.ro). Extinderea sensurilor permite și combinarea cuvîntului cu verbe, oscilînd între statutul de adjectiv cu funcție de predicativ suplimentar și valoarea de adverb, în construcții ca a se plimba zen („vreme superbă, lumea venea la masă sau se plimba zen”, zoso.ro; „în timp ce... Iohannis se plimbă zen la piramide în Egipt, PSD rămîne alături de români”, declarație de presă, cdep.ro, 2021), a dormi zen („un bebe care doarme zen”, facebook.com), a sta zen („toată lumea crede că, fiind psihoterapeută, stau zen și fac doar exerciții de respirație”, instagram.com; „încerc să stau zen, dar mi-e clar că mi-am stricat mood-ul”, parfumdespania.com).
Extinderea semantică se putea produce și în interiorul limbii române, dar a fost cu siguranță influențată de folosirea similară din alte limbi, în primul rînd din engleză. În dicționarul Cambridge online, zen apare ca adjectiv în registrul informal, cu explicația „relaxat și fără a-și face griji pentru lucrurile care nu pot fi schimbate” (dictionary.cambridge.org). Cred că sînt destule argumente pentru a înregistra un sens asemănător – cu eticheta de uz colocvial – și în dicționarele românești.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
