Deși astăzi este o banalitate, alăturarea cifrelor 90-60-90 părea pentru unii (între care mă număram), în urmă cu vreo treizeci de ani, un cod impenetrabil, demn de vestita mașină Enigma a nemților, din ultimul război mondial. Merită amintit felul în care am descoperit semnificaţia respectivului „puzzle”. Se întîmpla prin toamna lui 1998, cînd încă mai făceam examen clasic de intrare la facultate (cu lucrări scrise, după o eliminatorie probă orală prealabilă). Corectam din zori pînă-n seară, împreună cu un grup de colegi, multitudinea de teze din interiorul cărora aveam să selectăm o nouă generaţie de anglişti. La subiectul „eseu”, admitanților li se ceruse să scrie un text pe tema idealurilor lor în viaţă, precum şi a modelelor la care se raportau. Nu aşteptam mari filozofii de la absolvenţii de liceu. Ne preocupa mai curînd capacitatea organizării şi redactării corecte a unei compuneri libere în limba engleză. „Aventura” a început într-o dimineaţă frumoasă de septembrie (admiterea era toamna pe atunci). Noi, corectorii, ne strînseserăm conştiincioşi în departamentul anglo-americanistic şi înaintam, anevoios, prin maldărul de teze. Tăcerea, trebuie să recunosc, devenise neobişnuită. Ştiam din anii precedenţi că lumea prefera să mai spună cîte o glumă în astfel de situaţii (citînd uneori chiar din naivităţile concurenţilor), pentru a detensiona atmosfera. Acum, linişte deplină şi frunţi crispate, aplecate îndîrjit deasupra hîrtiilor.
Personal, trăiam o mare dilemă profesională şi, din jenă, nu îndrăzneam să o expun colegilor. În multe dintre teze apărea codul numeric misterios, deja amintit, cod care reuşise să mă epuizeze nervos: 90-60-90. Mulți candidați se refereau la cifrele în cauză ca la idealul lor absolut în viaţă. Ele nu aveau nici un sens pentru mine şi, după a zecea lucrare în care le-am găsit, începusem să bănuiesc că ascundeau o realitate arhicunoscută a limbii engleze, străină mie în mod rușinos. Mă simţeam de-a dreptul penibil că, deşi cu experienţă americană considerabilă şi călătorii prin Europa (încă de la debutul anilor ’90), nu puteam descifra un mesaj atît de familiar, iată, pînă și absolvenților de liceu. În plus, eram intrigat de aberaţia situaţiei. Cum putea un număr (sau, mă rog, un cifru) să fie model existenţial pentru un tînăr? Ce sugestie ezoterică se afla acolo? Ce mister ticluit special pentru a-mi tortura mintea obosită?
Într-un tîrziu, am lăsat ruşinea la o parte şi mi-am întrebat tovarăşii anglişti ce înţelegeau prin „idealul de viaţă” 90-60-90. A fost o adevărată ruptură de nori în oftatul colectiv de uşurare ce s-a revărsat peste Catedra de Engleză. Absolut nimeni nu ştia, toţi aşteptînd, tensionaţi, ca altcineva să spargă gheață într-o temă atît de delicată. Am realizat, imediat, şi un alt lucru, nu mai puţin înfricoşător: cam două treimi din totalul candidaţilor (nu doar din lotul meu) aveau ca model suprem în lume numărul 90-60-90. Nu voi lungi suspansul. O colegă a hotărît să rezolve „problema” în maniera nodului gordian. A mers la secretariatul facultății (unde tocmai fuseseră angajate niște domnișoare foarte tinere) și a întrebat, melodramatic, ce semnificaţie avea, pentru numele lui Dumnezeu, alăturarea cifrelor 90-60-90. Triumf total. Doamna a aflat că numerele constituiau (și încă mai constituie, deși, după revoluția fast food-ului pe mapamond, probabil că obiectivul e mai greu de atins) dimensiunile ideale ale unui manechin feminin. Ele încifrau triada bust-talie-şolduri, fiind expresia, în centimetri, a respectivelor componente anatomice.
Am căzut, recunosc, în depresie. Nu mă despărţeau decît vreo doisprezece ani de acei tineri şi, cu toate acestea, cultura lor îmi era străină. Pe parcursul liceului (în ceauşism), avuseserăm şi noi modele, bineînţeles. Ele erau însă diferite de Cindy Crawford, Linda Evangelista, Elle Macpherson sau Claudia Schiffer (nu rîdeți, voi, ăștia tineri de azi: ele erau vedetele anilor ’90 în materie de modeling!). Eu, de exemplu, citisem Istoria… şi romanele lui Călinescu prin clasa a XI-a şi ajunsesem fascinat de personalitatea marelui Aristarc. Mi se părea mintea cea mai strălucită a Carpaţilor şi visam să pot scrie, într-o zi, aidoma lui. Îi privisem cu multă atenţie fotografiile şi – ştiu sigur – nu fusesem deranjat niciodată de circumferinţa burţii sale (mai ales din ultimii ani de viaţă, cînd ciroza îl copleșise), ce depăşea 400 de centimetri. Aveam colegi care-l admirau pe Byron şi nu le păsa cîtuşi de puţin că avusese un picior mai scurt decît celălalt. Alţii se visau Titulescu, fără a se tulbura de aerul mongoloid al celebrului diplomat. Am crescut în interiorul unei promoţii pentru care mărimea muşchilor, lungimea picioarelor și forma buzelor nu au fost idealuri în viaţă. De aceea, m-am simţit atît de înstrăinat și bulversat la examenul menționat... Acum, la trei decenii de la episod, ce să zic? Am dobîndit o imunitate de invidiat.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
