Forma feminină sufleta poate fi considerată o simplă ciudățenie lingvistică, o creație ludică ad-hoc, dintre cele rar sau deloc înregistrate de dicționare și care nici nu merită prea multă atenție. Totuși, pe măsură ce mai multe texte vechi și noi sînt digitalizate, se dovedește că asemenea forme – care riscau să treacă neobservate – au atestări destul de numeroase, deci fac parte din tezaurul creațiilor lingvistice demne de a fi conservate și explicate, măcar pentru specialiști și editori.
Din sursele de care dispunem deocamdată, femininul sufleta pare a fi circulat în Transilvania, fiind atestat în mai multe poezii populare, într-un context limitat: în formula de adresare afectuoasă sufleta mea. Cele mai vechi atestări apar în Cântece câmpeneşti cu glasuri rumâneşti, făcute de-un holtei câmpean pintru voia fetilor, nevestilor şi celora cui se potrivesc şi cu alţii se izbesc. Volumul publicat la Cluj, în 1768, scris cu litere latine și ortografie maghiară, conține cîntece de lume, cu amestec de elemente folclorice și culte, în care apare și forma sufleta. Citatul cel mai cunoscut (pentru că a fost reprodus de G. Călinescu în Istoria literaturii române) este „Vai, sufleta mea (Irină) Savină / Pentru tine n-am hodină” unde numele destinatarei e substituibil în funcție de necesități. În culegerea de Doine și strigături din Ardeal a lui Ioan Urban Jarník și Andrei Bârseanu (1885) se găsesc și mai multe atestări ale formei feminine: „Muiere, sufleta mea / Supără-te, nice prea”; „Hai leliță, lelișoară, / Sufleta mea verișoară”, „Sufleta mea, puiculiță” etc. Că femininul nu este doar o formulă cerută de versificație o dovedește prezența sa și în texte mai vechi în proză, de pildă într-o traducere de Ștefan Crișan-Körösi (reprodusă în antologia Școala Ardeleană, II, 2018): „Dept ce te tepeşti intr-atâta, sufleta mea, Melida?”. Circulația folclorică a formulei de adresare e confirmată și în secolul al XX-lea; într-un reportaj la „vechea graniță” cu Ardealul, Artur Gorovei notează legendele unor fotografii și tablouri din cîrciuma din Hîrja, printre care „Sufleta mea, Mărioară, / ochii tăi mă bagă-n boală” (Lumea, 13.08.1928).
Forma sufleta nu a fost cu totul ignorată de lexicografi: e semnalată, ca ciudățenie, în Dicționarul român-german al lui Tiktin (1903-1924; ediție revăzută de Paul Miron, 1986-1989), iar Dicționarul limbii române, dicționarul-tezaur al Academiei, o consemnează ca variantă regională. Este vorba, desigur, de o creație analogică, produsă de nevoia de a pune de acord genul gramatical cu genul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. În unele poezii există chiar un paralelism al adresării către bărbat și către femeie: „Sufletul meu păhărel, / Dragul meu ibovnicel” și „Sufleta mea păhărea, / Draga mea ibovnicea” (Doine popolare, în Gazeta Transilvaniei, 28.01.1886). Putem presupune că libertatea de a varia genurile a fost mai mare în Transilvania, sub influența limbii maghiare, care nu are pentru substantive categoria gramaticală a genului. Mai riscantă ar fi presupunerea că femininul ar fi fost influențat de formula grecească psihi mu, în care substantivul era feminin. În acest caz, forma ar fi trebuit totuși să fie mai răspîndită în zonele supuse domniilor fanariote. Grecismul psihi mu circula destul de mult în Principate, cum se vede din numeroase texte literare din secolul al XIX-lea, poate mai ales din teatrul lui Alecsandri, unde apare de obicei în vorbirea caricaturizată a personajelor de etnie greacă: „Mariuca, psihi-mu, zimbeste puțintică la mine” (Lipitorile satelor).
De fapt, nu e nevoie de prea multe explicații; forma analogică apare și azi, mai ales pe rețelele de socializare, dintr-o dorință excesivă de marcare afectivă. Nu cred că e o continuitate cu vechile atestări, ci o reinventare mult mai puțin simpatică, pentru că se asociază cu un ton afectat, artificial, voit copilăros: „La mulți ani, sufleta mea! Te iubesc” (facebook.com), „Mami, eşti sufleta mea pe veci!“ (instagram.com).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
