Surprinzătorul succes al Giorgiei Meloni

După aproape doi ani petrecuți la putere, Giorgia Meloni, prim-ministrul italian, e mai populară și mai influentă ca niciodată – nu numai în Italia, ci pe întinsul întregii Uniuni Europene. Ceea ce, pentru liderul partidului Fratelli d’Italia (Frații Italiei – FdI) – un partid politic cu rădăcini în fascismul italian, lipsit de o cultură a guvernării și care, pînă nu demult, avea relativ puțini membri și o poziție fermă anti-UE și anti-euro – e o realizare remarcabilă.

Meloni conduce o coaliție de trei partide din care fac parte Lega Nord de extremă dreapta și Forza Italia de centru-dreapta. Dar Frații Italiei se bucură de o majoritate solidă. Și acesta nu e singurul lucru care îi deosebește de ceilalți parteneri din coaliție. Spre deosebire de Matteo Salvini, liderul pro-rus al Lega, Meloni e un susținător vocal al NATO – principalul motiv pentru care atît liderii, cît și piețele UE o văd într-o lumină tot mai bună.

După toate aparențele, Meloni va avea o influență de durată asupra politicilor europene: Frații fac parte din Grupul de centru-dreapta al Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (CRE), al cărui președinte e Meloni. Forza Italia face parte, la rîndul ei, din Partidul Popular European (PPE), în vreme ce Lega e membră a Grupului Identitate și Democrație, alături de partide de extremă dreapta precum Alternative für Deutschland (Alternativa pentru Germania – AfD) și Rassemblement national (Adunarea Națională – RN) franceză.

Se estimează că alegerile pentru Parlamentul European din iunie a.c. vor consolida dreapta și vor slăbi centrul – împrejurare de care Meloni profită deja, pentru a evidenția relevanța CRE. Chiar dacă PPE conduce în sondaje, el va trebui să formeze o coaliție pentru a putea guverna – și va avea nevoie de voturile CRE. Probabil că Meloni va profita și de această situație, pentru a asigura partidului FdI o poziție importantă, în schimbul susținerii candidatei PPE Ursula von der Leyen în încercarea ei de a obține un al doilea mandat de președinte al Comisiei Europene.

O alianță formală între CRE și PPE, alături de liberali, e, evident, puțin probabilă. Membrii CRE – din care fac parte partide de extremă dreapta precum Vox (Spania), Lege și Justiție (PiS) (Polonia) și nou-veniți cum ar fi partidul francez Reconquête! – fac ca grupul să fie greu de acceptat pentru partidele tradiționale.

Cu toate acestea, negocieri pragmatice și colaborarea în anumite situații concrete nu vor fi imposibile. Și, în această privință, e posibil ca Meloni să se profileze ca un important mediator-cheie. În tumultul tuturor acestor mașinații politice e posibil ca anumite angajamente ale Comisiei Europene actuale, precum politicile de mediu, să se „dilueze”.

E posibil ca impactul lui Meloni asupra politicilor europene să răzbată dincolo de Parlamentul European. Căsătoria dintre un partid cu rădăcini fasciste, un partid pro-rus și un membru PPE ar putea părea o particularitate italiană care cu greu se poate repeta. Dar, pînă acum, ea a funcționat. Și dacă funcționează în Italia, ar putea deveni o sursă de inspirație și pentru alte partide din Europa.

În ultimele două decenii, loialitatea față de partide a votanților din mai multe democrații avansate s-a aflat în continuă scădere. Susținerea electoratului a cunoscut oscilații majore, și noi partide au avut parte de ascensiuni – sau de căderi – vertiginoase. În vreme ce partidele tradiționale ofereau îndeobște programe politice extinse, noile mișcări se concentrează asupra unor probleme înguste, specifice. Spațiul pentru alianțe „nefirești” crește, pe măsură ce votul devine tot mai tranzacțional.

Și totuși, Meloni nu stă chiar pe roze. De fapt, continuitatea susținerii ei e departe de a fi garantată în Italia. Creșterea FiD a fost meteorică, cu o creștere a voturilor de la 4%, în 2018, la 27%, azi. Dar punctul forte al partidului a fost în cea mai mare parte un rezultat al slăbiciunilor celorlalte formațiuni politice. Ceea ce e valabil și în celelalte părți ale Europei: e puțin probabil ca guvernele celor mai multe țări din UE – Franța, Germania, Țările de Jos, Portugalia și Spania – să supraviețuiască următoarelor alegeri. Situație care se regăsește și în Italia, unde o opoziție divizată nu e capabilă să opună suficientă rezistență.

Dar electoratul italian poate fi capricios, nu în ultimul rînd datorită dificultăților economice. Și, chiar dacă economia italiană a funcționat relativ bine după pandemia de COVID-19 – mai bine decît Germania –, perspectivele par tot mai întunecate, odată cu suspendarea măsurilor de contracarare a crizei, mai ales a subvențiilor generoase din sectorul construcțiilor.

Se estimează că deficitul bugetar al Italiei va atinge anul acesta 4,3% din PIB – cu 0,6% mai mult decît obiectivul inițial al Guvernului – și, conform previziunilor, cheltuielile primare nete vor încălca noua legislație fiscală a UE. Dacă adăugăm la asta îngrijorările unor analiști independenți, care consideră că estimările creșterii economice pentru anul 2024 sînt excesiv de optimiste, o ajustare bugetară mai drastică decît se așteaptă devine un scenariu plauzibil. În condițiile în care cei patru ani de larghețe guvernamentală se apropie de sfîrșit, creșterea se va diminua.

Din fericire, prima de risc pentru obligațiunile Guvernului italian nu a fost încă afectată. Vremurile în care instabilitatea piețelor financiare era provocată de pariurile împotriva monedei euro au apus de mult. Dar piața urmărește îndeaproape performanța Italiei, și punctele de vedere se pot schimba.

Chiar dacă Meloni s-a dovedit a fi un politician creativ – și nu populistul despre care atît de mulți s-au temut că ar fi –, un stil de conducere care se bazează pe slăbiciunile celorlalți nu e durabil. Și, pînă acum, Meloni nu a reușit să formuleze o strategie care să abordeze problemele structurale ale Italiei, discrepanțele ei regionale și necesitatea unei reforme a sistemelor de sănătate și de pensii. Mai devreme sau mai tîrziu, s-ar putea ca votanții să le întoarcă Fraților spatele.

Lucrezia Reichlin, fost director de cercetare la Banca Centrală Europeană, este profesor de Economie la London Business School și unul dintre administratorii Fundației Standardelor Internaționale de Raportare Financiară.

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU