Turul al doilea care n-a fost

Reluarea alegerilor prezidențiale ne aruncă în față o serie de teme ale societății românești care au ajuns la un punct de fierbere, fie că politicienii vor să le vadă sau nu. Dincolo de candidatul Călin Georgescu, mai important este electoratul care l-a votat în primul tur al alegerilor prezidențiale. O parte importantă dintre români s-a lămurit că Georgescu nu este decît un farsor politic, dar o altă parte a electoratului, greu de estimat numeric, l-a votat pe Călin Georgescu pentru că i s-a părut că poate oferi soluții unor teme care frămîntă societatea românească. Cu sau fără Călin Georgescu putem vedea, dincolo de progresele economice și sociale înregistrate după aderarea României la Uniunea Europeană, o serie de nemulțumiri care s-au acumulat în economie și societate și la care politicienii, aflați pînă acum în prim-plan, nu au găsit căi de rezolvare. Subiectele pe care campania electorală pentru prezidențiale, oprită înainte de al doilea tur, le-a adus la lumină sînt: 

Dorința de schimbare a clasei politice. Există o nemulțumire evidentă a populației față de marea majoritate a clasei politice. Nu este un sentiment care a apărut de ieri, de azi, dar pe care partidele politice clasice l-au ignorat în mod constant. Din motive diverse, partidele „mainstream” nu au reușit să aducă în zonele de decizie oameni care să convingă publicul că reprezintă o schimbare. Este adevărat că în ultimii ani au apărut cîteva partide noi sau politicieni independenți, dar ei se află mai mult în zone extreme sau fără o tracțiune importantă a publicului. 

Pungile de sărăcie din societatea românească. Majoritatea guvernelor au privit problema sărăciei din România printr-o singură lentilă, cea a ajutoarelor sociale. Abandonul școlar, încurajarea investitorilor care creează locuri de muncă, pregătirea profesională sau recalificarea au fost teme ignorate în cele mai multe cazuri sau, în orice caz, pentru care nu s-au găsit soluții concrete prin politicile publice. Statisticile arată că aproximativ o cincime din populația României este afectată de sărăcie. Procentajul a scăzut de-a lungul timpului, dar rămîne totuși la un nivel ridicat. Chiar dacă social-democrații au fost la putere perioade lungi de timp, situația economică a oamenilor aflați în risc de sărăcie nu s-a îmbunătățit substanțial, pentru că politicienii i-au ținut „ostatici” din motive electorale, nu au căutat și nu au găsit soluții optime. În afara politicilor publice, fiecare s-a descurcat cum a putut lucrînd „la negru” sau „la gri”, în țară sau în Europa.

Contraselecția din rîndul partidelor politice. Opinia publică românească așteaptă oameni noi, eventual tineri, care să apară în primele rînduri ale partidelor tradiționale. Numai că în partide criteriile de promovare sînt cu totul altele decît competența, corectitudinea și un trecut profesional fără compromisuri. Partidele politice funcționează pe principiile găștilor, ceea ce face ca nou-veniții să nu fie bine primiți.

Colonie și sclavi. În ultimii zece ani, publicul a fost bombardat cu două teme, și anume că România este o colonie și că românii sînt sclavi în țara lor sau în Europa. Ambele afirmații sînt greșite, pe de o parte, pentru că în continuare capitalul românesc este majoritar în țară, iar pe de altă parte, pentru că oriunde ar lucra, în țară sau în străinătate, românii muncesc și cîștigă pe măsura pregătirii lor, a raportului dintre cerere și ofertă și a salariului plătit la nivel de sector sau de economie.

Naționalizarea unor companii privatizate în anii 2000. Călin Georgescu nu este nici primul, nici singurul politician român care vorbește despre naționalizarea unor companii privatizate, în special din domeniul resurselor naturale. Candidatul Georgescu a dat și cîteva exemple de firme care ar trebui naționalizate și cu siguranță există zone ale societății românești în care ideea este îmbrățișată cu entuziasm. Numai că, dincolo de retorică, încercarea de a pune în practică un proces de naționalizare ar însemna cheltuirea unor sume importante de la buget, pe care este greu de crezut că România le are la dispoziție într-un moment în care bugetul de stat este foarte încordat. În plus, o astfel de acțiune ar presupune un mesaj pe care investitorii l-ar privi cu îngrijorare. 

Diaspora. Există o frustrare a românilor plecați în afara țării. Cel mai probabil unii dintre ei se simt alungați din propria țară de lipsa unor locuri de muncă potrivite și de salariile mai mici decît cele din economiile vestice. O parte din românii plecați în străinătate ar dori să revină în patrie, dar ceva nu îi lasă. De asemenea, unii dintre ei cred cu tărie că România este o țară binecuvîntată și bogată, că românii sînt harnici și inteligenți, dar cineva/ceva nu îi lasă să se manifeste în țară. Una peste alta, românii din diaspora sînt convinși că au fost obligați să plece din România fie din cauza nepăsării politicienilor, fie din cauza investitorilor străini care controlează România. Uită însă că o parte importantă dintre cei plecați au o calificare precară, că economia românească este încă sub media europeană și, drept urmare, nu le poate oferi un job bine plătit sau siguranța locului de muncă. 

Inegalitățile de dezvoltare regională. România suferă din cauza diferențelor mari de dezvoltare între regiuni. Cel mai adesea se dă exemplul, prin contrast, al Bucureștiului (cu un PIB pe cap de locuitor mai mare decît al cîtorva mari capitale europene) și al unor regiuni ale țării (care sînt printre cele mai puțin dezvoltate la nivel european). S-a mai făcut o comparație: România este dezvoltată ca o blană de leopard, cu „pete” de nivel european (marile orașe-magnet ale țării), dar și cu zone rămase subdezvoltate, în special urbanul mic și o parte din mediul rural. Multe dintre fostele orașe industriale au rămas și fără fabricile socialiste, și fără noi investitori. În multe dintre aceste orașe mici și mijlocii este un „deșert” economic pentru care nu s-au găsit nici soluții publice, nici private. 

Nostalgia comunismului. Există, din motive subiective sau obiective, o nostalgie a perioadei comuniste. De la tinerețea pierdută la falsele mituri și de la iluzia egalității pînă la aparenta disciplină a societății comuniste, toate duc la nostalgii. De fapt, cifrele statistice și memoria vie pot demonstra că România se află astăzi într-un moment al dezvoltării care nu se poate compara cu perioada dinainte de anul 1989. 

Inegalitatea de averi. O parte a societății este deranjată de averea și luxul afișat de unii români. Depinde. Sînt averi făcute pe diverse căi, dar egalitarismul comunist nu poate fi o soluție pentru o societate care se vrea capitalistă și pentru o economie liberă.

Analfabetismul funcțional. Multe explicații au fost puse pe seama fenomenului. Economic, social, cultural, civic, o bună parte din ratările societății românești au fost asociate cu analfabetismul funcțional. Cu siguranță, uneori se exagerează, dar este clar că există o legătură între nivelul de educație și alegerile economice și sociale pe care le fac cetățenii. 

Funcționarea sistemelor publice. Sistemul de sănătate, administrația, educația sînt exemplele cel mai des folosite cînd vine vorba despre nemulțumirile cetățenilor față de stat. Progresele sînt destul de vagi și izolate, ceea ce sporește sentimentul că politicienii caută binele lor și nu al societății.

Sînt teme pe care clasa politică pare că le-a redescoperit brutal cu ocazia alegerilor din această iarnă. Viitorul vot și evoluția economică depind de ce vor face politicienii. Vor uita din nou de aceste subiecte și le vor ignora, vor vorbi despre ele sau vor aduce soluții care să funcționeze?