Despre ele am mai scris. E ceva cu care mă confrunt (şi îmi închipui că nu doar eu) foarte des. Sper că nu avem de-a face chiar cu un fel de simbol al acestor locuri. Dar cînd mergi cu mașina, de exemplu, prin localitățile din România și crezi că ai găsit o scurtătură, o străduță printre blocuri, un drumuleț lateral, o alee, îți dai seama la un moment dat că trebuie să întorci, pentru că de cele mai multe ori o asemenea cale se închide. Te trezești în față ori cu un gard, ori cu un bloc compact (dacă nu chiar cu două blocuri lipite între ele), ori cu o parcare cu o sigură ieșire, ori cu un capăt de drum asfaltat și așa mai departe. Ești obligat să revii, bombănind, în drumul cel mare, unde reiei coada de mașini pe care ai crezut c-o vei putea evita. Poate că nu mi s-ar fi părut ceva atît de deranjant dacă nu aș fi constatat că lucrul acesta nu se întîmplă aproape niciodată în Italia sau în Grecia, de exemplu. Acolo, drumurile, indiferent că sînt pentru mașini sau doar pietonale, oricît de înguste ar fi, au în cele din urmă o ieșire. Străzile lor comunică între ele, sînt deschise, asemeni vaselor comunicante, blocajele complete sînt parcă evitate cu o anume programare. Planurile urbanistice țin probabil seama de niște principii ale deschiderii și, de bună seamă, astfel de sisteme sînt binevenite și în eventuale situații de urgență.
În centrul Bucureştiului, de exemplu, în cartierul construit în ultimii ani ai regimului comunist, pe artera care duce către Palatul Parlamentului de astăzi, se spune că proiectul ar fi fost chiar astfel gîndit încît să nu existe ieşiri laterale, din motive de securitate. Adică totul să fie sub control, eventualii manifestanți, de orice fel ar fi fost, sau posibilii atentatori să nu aibă prea multe căi de fugă. Era o arhitectură totalitară. Probabil că și în așa-numitele cartiere dormitor, construite după model sovietic, au fost aplicate niște idei similare.
Dar „înfundarea” asta a noastră nu se produce doar pe străzi, ci și în clădiri. Destule imobile publice au uși blocate. Nu se deschide decît una mititică... laterală. Pînă nu demult, era o practică curentă și prin magazine ca unele uşi să fie încuiate. Ai fi putut zice că era tot o urmare a unei politici comuniste: acea practică a vînzării alimentelor pe ușa din dos, pentru ca nu cumva să apară cozi pe străzile principale. Culmea e că și în vremea marketingului de tip capitalist, „implementat” la noi în ultimele decenii, fenomenul acesta a găsit un mod de manifestare. Prin unele mall-uri, poate aţi observat, scările rulante care urcă sînt mai multe decît cele care coboară și calea de coborîre este, oricum, ceva mai greu de găsit, iar pentru a ajunge la ea trebuie să străbați culoare lungi. Ideea este să pierzi mai mult timp printre magazine, că poate mai cumperi ceva. Cînd urci, înseamnă că vei vizita și alte magazine și ți se facilitează acest lucru, dar dacă vrei să cobori, e probabil că vrei să și ieși de tot, iar asta e ceva ce trebuie amînat. E un tertip meschin și mă întreb cum primesc asemenea mall-uri avizele de la pompieri. La fel de meschină era și procedura des observată în urmă cu ceva ani, cînd două magazine aflate în aceeași clădire, dar cu proprietari separați, aveau ușile dintre ele încuiate, să nu cumva să ajungi prea ușor la vecin și să cumperi și de la el.
În țări precum cele amintite anterior, cînd întrebi un vînzător despre ceva ce nu se găsește la el în prăvălie, adesea îți recomandă un vecin la care ai putea găsi ceea ce cauți. Nu se feresc să-și facă asemenea servicii unii altora. Ei au o bună știință a negustoriei, noi pare că avem încă multe de învățat.
Un exemplu e și cel al pîrtiilor de schi din Azuga. Acolo sînt mai mulți proprietari și fiecare își are propria instalație de urcare. Între pîrtiile lor sînt garduri și nu poți trece de pe una pe alta decît dacă iei bilete și de la unul, și de la celălalt. O desființare a gardurilor, un bilet unic, adică o deschidere și o colaborare între ei, le-ar fi mai rentabilă și lor și benefică și clienților. Pînă de curînd, la fel se întîmpla și la Sinaia, unde instalațiile de urcare erau împărțite în două și aveau administrații concurente.
Dintr-o categorie similară sînt și barierele de tip birocratic, uneori de-a dreptul absurde, obișnuite prin mai toată administrația din România.
Cum-necum, avem nenumărate exemple de închidere, de izolare, de necomunicare, de închistare în propriul sistem autarhic de supraviețuire. Dată fiind răspîndirea acestor obiceiuri și astăzi, mă tem că nu e vorba doar de perpetuarea unor structuri sau practici din comunism ori de urmările unor traume sociale care continuă să împiedice asocierea, colaborarea și o anumită destindere și deschidere mentală. S-ar putea să fie o problemă mult mai veche și profund înrădăcinată în mentalul colectiv.
În orice caz, blocarea sau nedeschiderea unor treceri, sub orice motiv, la care se adaugă și dificultatea noastră evidentă de a construi drumuri sau poduri, sînt semne de societate încuiată, adică inversul acelei societăți deschise de care vorbește filosofia liberală, specifică democrațiilor.
.jpg)
