Au trecut opt decenii de cînd energia din interiorul unui atom a fost utilizată în război. Cu toate acestea, în loc să se confrunte cu Armaghedonul nuclear, lumea a ajuns la o stabilitate nucleară surprinzătoare – pînă în prezent. La fel de remarcabil este și faptul că, deși tehnologia nucleară s-a răspîndit în multe țări, doar o mică parte dintre acestea s-au decis să o folosească pentru a fabrica arme. Lumea a beneficiat de un regim eficient de neproliferare, de un set de reguli, norme și instituții care au descurajat proliferarea nucleară – chiar dacă în mod lent și imperfect. Dar poate acest regim să supraviețuiască într-o eră a schimbărilor geopolitice rapide?
În anii 1960, președintele american John F. Kennedy a prezis că în anii 1970 vor exista aproximativ 25 de țări cu arme nucleare. Cu toate acestea, astăzi există doar nouă, deoarece guvernele au luat măsuri pentru a preveni proliferarea.
În 1968 s-a negociat Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP), care a admis faptul că cinci state dețineau deja arme nucleare, dar a obținut de la celelalte state promisiunea de a nu le fabrica la rîndul lor. Timp de decenii, Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), cu sediul la Viena, a trimis inspectori în țările care dezvoltă energie nucleară pentru a se asigura că aceasta este utilizată numai în scopuri civile. În anii 1970, administrația președintelui american Jimmy Carter a acordat o înaltă prioritate încetinirii proliferării, inclusiv prin intermediul nou creatului Grup al Furnizorilor Nucleari ale cărui state membre s-au angajat să restrîngă exportul de înalte tehnologii de îmbogățire și reprocesare.
Acest regim de neproliferare a devenit o parte importantă a ordinii mondiale, însă unii analiști consideră că acesta se confruntă cu noi amenințări. Chiar și directorul general al AIEA, Rafael Mariano Grossi, este îngrijorat de viitorul său. Provocarea cea mai vizibilă este programul Iranului de îmbogățire a uraniului cu peste 60% – mult peste concentrația necesară pentru utilizarea în reactoarele civile. Grossi estimează că Iranul ar putea fabrica o bombă în cîteva luni, nu ani; iar dacă va dezvolta o armă nucleară, Arabia Saudită spune că îi va urma exemplul și va ieși din TNP. Israelul și Statele Unite amenință să recurgă la folosirea forței pentru a opri Iranul, chiar și în condițiile în care SUA și Iranul tocmai au demarat noi negocieri privind limitarea programului nuclear iranian.
În spatele acestui impas regional din Orientul Mijlociu se ascunde o amenințare globală la adresa regimului de neproliferare. După al Doilea Război Mondial, Germania și Japonia și-au limitat propriile planuri nucleare datorită alianței lor cu SUA. Credibilitatea descurajării nucleare americane a fost suficientă pentru a le oferi securitate, ceea ce a fost valabil și pentru zeci de alte state, atît din NATO, cît și din Asia de Est. Dar acum, slăbind aceste alianțe, administrația Trump slăbește și capacitatea de descurajare extinsă a Americii, determinînd alți actori statali să se întrebe dacă nu ar trebui să dețină propriile arme nucleare. Aceștia sînt conștienți de faptul că Ucraina a renunțat la armele nucleare din era sovietică staționate pe teritoriul său, pentru ca mai apoi să fie invadată de Rusia (care a garantat integritatea teritorială a Ucrainei în Memorandumul de la Budapesta din 1994).
Unii analiști spun că nu ar trebui să ne îngrijorăm, deoarece proliferarea ar avea efecte benefice asupra politicii mondiale. La fel cum armele nucleare au asigurat în trecut o precauție în relațiile americano-sovietice, ele ar putea asigura astăzi o stabilitate a echilibrelor de putere regionale.
Dar această atitudine „mai mult este mai bine” poate fi susținută numai în cazul unor condiții politice similare. Ceea ce presupune sisteme stabile de comandă și control, absența războaielor civile grave sau a motivațiilor destabilizatoare (cum ar fi pasiunile iredentiste) și disciplina în ceea ce privește tentația de a lansa atacuri preventive în primele etape ale unui conflict, cînd capacitățile noilor arme nucleare sînt încă vulnerabile și imprecise.
Astfel de premise sînt nerealiste în multe părți ale lumii. În multe circumstanțe, departe de a spori securitatea, primele efecte ale dobîndirii capacității nucleare pot fi creșterea vulnerabilității și a nesiguranței proprii. În plus, chiar și o lovitură nucleară locală, „tactică”, ar reprezenta o încălcare gravă a unui tabu global vechi de 80 de ani.
De asemenea, trebuie luate în considerare rolurile destabilizatoare pe care le-ar putea juca actorii nestatali. Chiar dacă riscul este scăzut, simpla posibilitate ca un grup terorist să ajungă în posesia unui dispozitiv nuclear creează provocări grave. Iar amenințarea pe care o reprezintă grupurile nestatale nu e limitată de capacitățile lor tehnologice: materialele necesare fabricării armelor nucleare pot fi furate sau vîndute pe piața neagră, ajungînd pe mîna unor „state canalie”. Nici chiar superputerile de astăzi nu sînt cu totul ferite de eventualele consecințe ale unei astfel de evoluții. Răspîndirea largă sau rapidă a capacităților nucleare ar putea afecta echilibrul strategic global și perspectivele viitoare ale unei ordini mondiale pașnice și echitabile.
Evident, tendințele politice și tehnologice vor continua să se schimbe. Dar întrebarea-cheie se referă la viitorul alianțelor SUA și al descurajării pe scară largă. Avînd în vedere că proliferarea poate avea un rol destabilizator, că armele nucleare nu îmbunătățesc întotdeauna poziția geopolitică a statului care le achiziționează și că nici chiar superputerile nu pot scăpa cu totul de consecințe, ar trebui să existe un interes global puternic pentru menținerea regimului de neproliferare.
În circumstanțele actuale, o anumită inegalitate a arsenalului e acceptabilă pentru majoritatea statelor, deoarece alternativa – egalitatea anarhică – este mai periculoasă. Atîta vreme cît țărilor le merge mai bine fără o bombă atomică decît cu una, politica de încetinire a răspîndirii tehnologiei armelor nucleare va avea un fundament solid. Realist vorbind, un regim de neproliferare internațional nu trebuie să fie respectat chiar la virgulă pentru a avea un efect constrîngător semnificativ. Însă, odată ce începe erodarea normelor și a instituțiilor, acest proces ar putea fi greu de oprit.
Joseph S. Nye, Jr., fost decan al Harvard Kennedy School (Universitatea Harvard), este fost secretar adjunct al Apărării al SUA și autor al volumului de memorii A Life in the American Century (Polity Press, 2024).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto Agenția Internațională pentru Energie Atomică: Wikimedia Commons
