Anul acesta se-mplinesc ceva ani de cînd am absolvit liceul. „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, Școala Centrală de acum. Asemenea aniversări vin mereu cu vîrtejuri emoționale și, evident, cu amintiri.
Am tot scris despre liceul meu, cu bune și rele. De multe ori ironic. Dar acum, cu ocazia asta, parcă nu mai pot s-o fac așa. Deodată, nu știu cum se face că îi văd doar părțile bune. Mă înduioșează și mi-e drag. Cu aberațiile lui cu tot, pe care nu le-am uitat. Cum ar fi cea cu purtatul ciorapilor doar de culoarea pielii. Noroc că realitatea bătea regulile. Și că nu erau ținute strict decît în momentele de criză și control. Altfel, exista o permisivitate implicită. O recunoaștere tacită a absurdului și iraționalității anumitor reguli. Căci, așa cum am mai spus, „Zoia“ de atunci avea o mulțime de paradoxuri. Farmecul ei și în asta consta. De pildă, exista atmosfera austeră și solemnă dată de clădirea în sine, frumoasă și veche într-un stil copleșitor.
Ceea nu-nsemna că adolescenții de acolo nu erau fericiți. Erau, și pot spune că și eu am fost, dar nu într-un mod atît de direct și de ostentativ. Era mai curînd o fericire inițiatică, trebuia să treci niscaiva probe ca să te potrivești acolo. Ca să fii acceptat nu doar de colegii tăi – asta era, poate, partea cea mai ușoară.
Și nici chiar de profesori. Și asta se putea rezolva, dacă îți vedeai de treabă, învățai serios și te purtai rezonabil. Dar mai grea era un soi de acceptare nescrisă, implicită, a locului. De adaptare la un cod de comportament implicit. Care nu era tipic altor licee. Veneam dintr-unul să zicem normal, cu un număr cam egal de fete și băieți, care învățau aproximativ cu toții bine, făceau sport și mergeau la petreceri. Ca-n serialele americane de tip Beverly Hills 90210, ai zice.
La Zoia, așa cum am mai scris, era complet alta proporția. Exista un număr impresionant de fete și unul infim de băieți. Și asta dădea, cumva, o altfel de încărcătură atmosferei. Un fel de gravitate a lucrurilor se adăuga bucuriilor tipice ale vîrstei. Ușurătatea ființei devenea mai șchioapă și atîrna puțin mai mult decît de obicei. Existau o doză de umbră și una de suferință nu chiar în sensurile clasice ale termenilor. Și pe care atunci nu le recunoșteam explicit ca atare. Suferință care, împreună cu nivelul intelectual destul de ridicat al copiilor de acolo, dădea naștere unor profunzimi. Și stimula imaginația. Se țeseau nenumărate povești și chiar utopii în prieteniile feminine, de restriște și de vreme bună, de acolo.
Plus că mai toată lumea citea. Nu doar textele din manual ori cele obligatorii, bineînțeles. Se citea în plus din nevoia de a te pregăti mai serios pentru școală, da. Dar, de fapt, din plăcere și pasiune, de cele mai multe ori. Majoritatea celor care aleseseră filologia-istoria pe vremea lui Ceaușescu o făcuseră din pasiune. Pentru că perspectiva, așa cum țineau să-ți atragă atenția mulți dintre membrii familiei, nu era prea roză. Era de așteptat, în general, ca să „reușești în viață”, să faci mate-fizica și să devii inginer.
Cu filologia puteai fi profesor, în general la țară sau, în cel mai fericit caz, bibliotecar prin București, după un timp. Dar, dacă simțeai că nici matematica, nici fizica nu-ți mai spuneau nimic de la un moment dat și că încercai o reală plăcere citind un text, în engleză sau chiar învățînd o declinare la latină, era clar că nu mai făceai parte din mainstream. Că te potriveai în tabăra „ciudaților”, a tocilarilor și a fetelor visătoare. Așa că îți acceptai, cu resemnare, dar și cu plăcere și cu o oarecare mîndrie împotriva curentului, locul. Erai bucuros să fii primit într-o lume care nu se potrivea cu nimic din ce cunoscuseși pînă atunci, al cărei nivel te depășea și pe care te străduiai să-l atingi. Care te-nvăța să visezi și să-ți imaginezi. Dar și cum să acumulezi, altfel, cunoștințe.
.jpg)
.jpg)
