George Miu a crescut cu țambalul în casă, iar instrumentul era pentru el precum o limbă maternă. Fiul lui Ion Miu, unul dintre cei mai importanți țambaliști români în viață, a moștenit acest instrument: familia l-a pregătit pentru el înainte ca băiatul să apuce să pună întrebări. Astăzi este unul dintre cei mai apreciați interpreți la țambal din România și face parte dintr-o generație care a scos instrumentul din spațiul muzicii lăutărești și folclorice, spre jazz, world music și proiecte cu orchestră. A cîntat în Fulgerică & The Mahala Gypsies, alături de acordeonistul Constantin Fulgerică, violonistul Mircea Bogdan și contrabasistul Florin Dobrică, o formație care duce muzica lăutărească a Bucureștiului dincolo de granițele ei geografice și generaționale. A colaborat și cu Taraful Ciuleandra, în înregistrări alături de Maria Buza, purtînd mai departe un sunet care este mai mult decît o piesă de muzeu. George a înregistrat la Abbey Road Studios pentru albumul Dallas String Quartet ROMANI: The Untold Story, ajuns în septembrie 2024 pe locul 1 în Billboard Traditional Classical Albums.
Ai crescut într-o familie în care țambalul era mai mult decît un instrument. Ce ai moștenit de la tatăl tău, maestrul Ion Miu, dincolo de tehnică și repertoriu?
În primul rînd dragostea de muzică și de țambal. Apoi disciplina și seriozitatea, pe care le-am învățat de la el ca pe niște obligații față de orice înseamnă muzică. Și, bineînțeles, respectul pentru tradiție și pentru acest instrument, pe care mi l-a transmis zi de zi.
Cum arăta o zi obișnuită de învățare alături de el și care este cel mai important sfat pe care ți l-a dat?
Ziua începea cu trezirea la 7, apoi micul dejun, iar de la 7 și jumătate studiam pînă la prînz. După o mică pauză reluam studiul. Sfatul care m-a marcat și mi-a rămas întipărit este că, atît timp cît trăiesc, am de învățat.
Tatăl tău a început să cînte la țambal la 4 ani și cînta la nunți la 6-7 ani. Tu cînd ai înțeles că nu ai de ales, sau ai avut de ales?
Din copilărie mi-a plăcut să cînt și mi-am ales singur drumul pe care mi l-am dorit.
Ion Miu a trăit un deceniu la Toulouse și a cîntat muzică clasică și barocă alături de orchestre simfonice. Te-a influențat această experiență în felul în care faci și tu muzică clasică, fără granițe între genuri?
Da, m-a influențat foarte mult. Am muncit mult ca să încerc să ajung pe aceleași culmi la care a ajuns el.
Toni Iordache este o referință absolută pentru orice țambalist. Cum l-ai cunoscut, ca om și ca muzician, și ce crezi că îl face irepetabil?
Numele lui Toni Iordache va fi o referință cît va fi pămîntul. Ca om, cît a fost de mare, atît a fost de modest, un om foarte bun și ajutător, mai ales cu rudele. Ca muzician a fost unic în ceea ce făcea. Cred că îl face irepetabil felul lui de a trăi momentul, fantezia fără limite și faptul că, din naștere, nu se repeta niciodată.
Dacă ar fi să alegi o singură lecție pe care generațiile actuale ar trebui să o învețe de la el, care ar fi aceea?
Ar trebui mai multe lecții, de fapt. Felul în care lovea, felul în care gîndea, ușurința cu care cînta.
Se spune că pentru Toni Iordache viteza nu era scopul, sensibilitatea era. Ce ai preluat din această filozofie și cum ți-ai găsit propria voce?
Da, așa este. Sensibilitatea contează cel mai mult. Pe toate le găsești prin studiu mult și prin experiența căpătată.
Există piese din repertoriul lui Toni Iordache pe care eviți să le cînți, poate din respect?
Nu, nu există așa ceva. Este o plăcere să le cînt.
Țambalul ocupă fizic mult spațiu și umple o cameră cu sunetul lui. Îl simți ca pe o extensie a corpului tău sau ca pe un partener cu care negociezi?
Face parte din mine. Sîntem unul și același.
Ai trăit vreodată o stare de absență completă în muzică, în care dispari în instrument?
Da, am trăit-o. A fost la un concert la Concertgebouw din Amsterdam. Cînd am văzut atîta lume am avut emoții, așa că am închis ochii și am intrat în muzică și în instrument. Despre povestea cu cutremurul din 1977, în care se spune că Toni Iordache era atît de absorbit de solo încît nu l-a simțit, nu știu cît este de adevărat. Din cîte rețin, Toni Iordache nu era în țară atunci.
Există un fir comun între Ion Miu, Toni Iordache, Leonard Iordache, tine și generația de astăzi?
Nu aș spune că există un fir comun, dar generația de azi încearcă să preia din lucrurile bune.
Ai concertat în Japonia, o cultură profund diferită de a noastră. Cum au reacționat japonezii la sunetul țambalului? Acum ai și studenți japonezi, cum comunicați muzical?
A fost impresionant, avînd în vedere cultura acestor oameni în ceea ce privește muzica, și nu numai. Pînă atunci cîntasem doar muzică clasică. Știam că și Toni, și tatăl meu fuseseră acolo, așa că am încercat să cînt și lăutărește, să văd cum prinde. Au fost neașteptat de entuziasmați și le-a plăcut foarte mult. Mai mult, au înțeles această muzică și au vrut să o învețe.
Cum a primit publicul din Los Angeles muzica tradițională românească și cum ai lucrat acolo, pe scenă și în studio?
În LA, muzica noastră era foarte cunoscută și îndrăgită de americani. La fiecare concert cîntam lăutărie spre final, iar publicul o aprecia mai mult decît ce cîntasem înainte (clasic, jazz). Cereau la bis și fredonau melodii românești. În studio am fost cu impresarul meu de la Epic Music, Ron Jones.
Cum s-a întîlnit țambalul cu publicul britanic, la Londra? Cum a ajuns să cînți pe un album înregistrat la Abbey Road, alături de London Symphony Orchestra?
În 2024 am fost contactat de violonistul român Ioan Zancă, împreună cu Dallas String Quartet, ca să particip la o melodie, „Rapsody for Romani”, pentru un album în memoria Holocaustului romilor, realizat împreună cu London Symphony Orchestra și înregistrat la Abbey Road Studios. A fost ceva unic pentru mine: o experiență nouă și ocazia de a înregistra cu una dintre cele mai renumite și mai bune orchestre din lume. Țambalul a fost primit cu multă căldură și apreciere de publicul londonez. Dintre englezi, cel care m-a inspirat a fost Henry Purcell. Ulterior, tot cu casa de discuri Sindrofia, am realizat un album clasic cu orchestră de cameră, în care cînt Bach, Mozart, Liszt, Chopin și alții.
Ai cîntat în Elveția, Germania, Olanda și în alte țări din vest, inclusiv cu Fulgerică & The Mahala Gypsies. Cum diferă felul în care publicul de acolo percepe muzica lăutărească față de cum o percepem noi?
Diferența este că la noi muzica aceasta este acasă la ea, în timp ce pentru ei este ceva frumos, dar nou. Să știți că sînt foarte mulți elvețieni, germani, francezi și mai ales olandezi care se interesează de muzica noastră și o cîntă. Cu Fulgerică am avut în Europa de Vest o experiență internațională nemaiîntîlnită. Cînd vezi cît de apreciat ești, tu și muzica ta, de oameni străini genului, simți o mare satisfacție.
Ce înseamnă mahalaua pentru tine astăzi, în 2026?
Mahalaua pentru mine este tot cea veche. Cea de azi nu mai există.
În Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Moldova se studiază țambalul. De ce nu se poate studia la Conservator în România și cum ar putea fi apărată muzica lăutărească?
În Ungaria, Cehia, Slovacia și Moldova se studiază la liceu și apoi la conservator. La noi nu se studiază, pe motiv de diplomă. Dar cei mai mari țambaliști din lume au fost la noi: George Pantaze, Mitică Ciuciu, Toni Iordache, Nicolae Bob Stănescu, tatăl meu și alții. Nu au avut studii superioare, și totuși se studiază după ei. Pînă la urmă, școala este făcută și înveți după om.
Tradiția este azi înregistrată, arhivată, la un click distanță pe YouTube. Ce înseamnă să transmiți mai departe muzica în aceste condiții?
Da, acum totul este la un click, dar pînă nu stai și nu înveți de la cine trebuie, ce trebuie, pe etape, și pînă nu ți se explică și verbal, poți da 1.000 de click-uri și nu înseamnă nimic.
Albumul Nostalgie lăutărească apare pe vinil. Cum s-a născut proiectul și de ce ai ales acest format într-o epocă dominată de streaming?
Mi-am dorit mult și mă gîndeam să fac un vinil. Cînd m-au contactat Călin Graur și Cătălin Tomoiagă de la casa de discuri Sindrofia, m-am bucurat foarte mult. Este o bucurie să lansezi un album pe un format considerat mort acum cîțiva ani.
Ce povești, amintiri și generații de muzicieni se regăsesc pe disc?
Albumul pornește de la începuturi, de la melodia „Spune, Țiculeano, spune”, creată prin anii '20, deci are peste 100 de ani, și ajunge pînă în zilele noastre, cu „Hora Spiccato”, cîntată și orchestrată modern.
Ce îți amintești despre albumul lui Ion Miu apărut la Electrecord și ce importanță a avut?
Primul album al tatălui meu la Electrecord a avut o mare importanță pentru cariera lui și pentru țambal. A arătat o altă față a instrumentului, o altă latură și un alt stil.
Cum a început colaborarea cu Fundația Mădălin Voicu și ce momente îți amintești?
Mădălin Voicu a avut un mare rol în promovarea muzicii lăutărești. I-a chemat pe cei mai buni lăutari care existau la acel moment, în special pe tata, pe Leonard Iordache și pe mine. Am fost puși să înregistrăm foarte multe melodii, aducînd un mare aport acestui instrument.
Ce înseamnă pentru tine Jocul țambalelor, albumul Aurei Urziceanu, recent relansat de Electrecord?
La acest album a participat Toni Iordache și, normal, unde participa el era ceva nou și de învățat. Au mai participat George Urziceanu la vioară, Nicu Țurcitu la acordeon și marele basist Mihai Riță.
Ai în colecție albumele lui Toni Iordache de la Electrecord? Ce valoare au astăzi?
Normal că le am. Ele înseamnă cam totul despre țambal, iar ca valoare sînt ceva inestimabil.
Cum ai descrie sunetul țambalului tău, nu tehnica, nu stilul, ci sunetul propriu-zis?
Este un sunet divin, ca de altfel toate sunetele, care sînt divine.
Pentru ce fel de film ar trebui să facă țambalul coloana sonoră? Naiul lui Zamfir a ajuns în Kill Bill.
Pentru filme de dragoste. După părerea mea, muzica și iubirea sînt darul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu.
interviu realizat de Andrei Bucureci / Creionetica
.jpg)
