În a mia și a doua noapte, proiectul realizat de artistul Pavel Brăila și curatoarea Adelina Luft, care reprezintă Republica Moldova la prima sa participare oficială la Bienala de artă de la Veneția, transformă o capelă venețiană într-un spațiu greu de digerat – o instalație care aduce împreună covoare suspendate și sunetul dronelor, alături de lipsa aproape totală a luminii. Cea de-a 61-a ediție a Bienalei de artă de la Veneția poate fi vizitată pînă pe 22 noiembrie.
Care este povestea participării Republicii Moldova pentru prima data la Bienala venețiană?
Pavel Brăila: La început a fost concursul pentru Pavilionul României, unde am aplicat cu o idee puțin diferită și cu care am intrat în etapa finală, dar nu am obținut punctajul maxim. Reușisem să conving Ministerul Culturii din Moldova să mă susțină pentru Pavilionul României, iar aceasta a fost partea cea mai complicată. Au înțeles importanța proiectului și au alocat o sumă de bani, iar cînd nu am fost selectat, m-au întrebat: „Ce facem cu banii? Nu putem găsi un garaj în Veneția și să prezentăm proiectul oricum?”. Iar eu le-am spus că, pentru a-l prezenta, trebuia să trecem prin întreaga procedură, dar că ar fi frumos ca Republica Moldova să aibă, în sfîrșit, propriul pavilion la Bienală. Și astfel, Ministerul Culturii a început demersurile pentru inițierea acestei proceduri. Din ianuarie, am mobilizat pe toată lumea, am obținut un spațiu și în patru luni am creat pavilionul.
Dacă România are un pavilion național în Giardini, construit în 1938, în cazul vostru, ca și în situația altor țări, ați fost nevoiți să închiriați un spațiu istoric în Veneția, vorbim despre Chiesa dei Santi Geremia e Lucia – care este istoria acestui loc și cum se așază în spațiu instalația lui Pavel?
Adelina Luft: Ne bucurăm foarte mult că instalația lui Pavel Brăila se află într-o biserică, se potrivește foarte bine la nivel conceptual, senzorial și estetic, dar și ca mesaj pe care dorim să-l transmitem. Un spațiu aflat în vecinătatea gării din Veneția. Este o biserică ce o venerează pe Sfînta Lucia, o sfîntă din secolul al IV-lea. Se zice că aici se află moaștele ei. În interiorul acestei biserici am închiriat Capela Santa Veneranda, un spațiu destul de generos, unde am instalat aceste lucrări. Lucrarea intră într-un dialog și o relație de reciprocitate cu spațiul. Pe de-o parte capela amplifică mesajul lucrării și îi accentuează contrastele: între liniștea sacră și sunetul de război generat de motoarele de drone, între lupta invizibilă dintre puterea divină și puterea răului, pe de alta. Dar lucrarea oferă și ceva în schimb, o imagine vie care se înscrie în memoria acestui loc, depunînd totodată mărturie pentru o istorie care încă se scrie.
Să vorbim despre lucrările expuse. Pace, memorie, tehnologie, solidaritate: În a mia și a doua noapte. Să explicăm titlul: ce se întîmplă în a mia și a doua noapte?
P. B.: Pentru mine, zilele pe care le trăim noi sînt zilele unei lumi care nu mai există. Începînd cu războiul din Ucraina, au fost schimbate toate tratatele de pace. Au fost practic anulate. Toate tratatele de pace, toate regulile jocului internațional, ale vieții internaționale, de fapt. Noi trăim într-o lume care deja nu mai există. Noi încă nu ne dăm seama. Probabil cei din Ucraina își dau seama mai bine. Ucraina, pînă în ziua de astăzi, este totuși un stat care este în război și pînă acum el nu are nici un aliat. Sînt ajutoare, dar oficial nu are nici un aliat. În secolul 21 se întîmplă așa ceva. Mie mi se pare că este un film de sfîrșit de lume. Și e timpul să facem un capitol nou. Să începem din nou. Regulile vor fi reguli, ele vor fi respectate. Războaie nu mai trebuie să existe.
Tema păcii, în general, e importantă pentru tine. Cum te atinge contextul politic și cum se transformă el într-o lucrare de artă?
P. B.: Pînă în luna februarie 2022, aveam patru sau cinci proiecte, care erau legate mai mult de Moldova, de identitatea noastră, de dorința noastră de a fi parte din Europa. Or, cînd a început războiul, eu m-am trezit, țin minte, la ora șase. Și nu înțelegeam ce se va întîmpla. Probabil că a fost o bubuitură. Este acel moment cînd tu te trezești și înțelegi că e război, pur și simplu război. Toată copilăria noastră a fost cu filme despre al Doilea Război Mondial, dar nimeni niciodată nu-și putea închipui că el se va întoarce.
Din acest punct, arta ta s-a reconfigurat.
P. B.: Absolut. În primul rînd, lucrările mele și-au pierdut actualitatea într-o secundă. E un buton roșu care arde permanent. Aici, în România, probabil, nu se simte atît de mult. Doar cînd mai trece o dronă, mai cade pe la graniță. Dar în Chișinău, tu asta o simți, mai ales cînd vezi refugiații permanent. Adică tu te confrunti permanent cu războiul.
Să intrăm în miezul instalației pe care o vedem la Veneția.
A. L.: Ideea, expoziția și toate discuțiile în jurul ei au evoluat încă din decembrie. S-au schimbat unele idei, ne-am readaptat spațiului pentru că erau gîndite pentru alt loc inițial. Instalația vine dintr-o lucrare anterioară, Magic Carpet, din 2018. O lucrare gîndită, tot așa, într-un context de război, în care migranții, refugiații ajung să se piardă pe mare, în mare, ajung să fie goniți de la granițe și așa mai departe. Și atunci Pavel și-a imaginat acest covor magic, care poate să-i ajute să zboare, să ajungă altundeva și să se gîndească la un fel de evadare, de scăpare din acest război care se duce asupra vieții. Inițial era doar un moment, o senzație, așa, pe care o simțeai în spațiu, ca să-ți faci o idee. Însă acum, la Veneția, creăm un spațiu senzorial în care zgomotul motoarelor dronelor domină spațiul foarte liniștit al bisericii.
Avem acest contrast între sunet și lumină, un spațiu întunecat și cîteva covoare suspendate de aceste drone. Iar aceste covoare poartă în ele o cultură materială. Ele sînt purtătoare de simbolistici și funcționează ca un fel de amulete împotriva răului. Iar cosmologiile care există în aceste covoare reprezintă și o lume potențială, o lume posibilă. Covoarele nu au granițe, ele vin din multe culturi care se întrepătrund, culturi care sînt estice din poziția pe care noi o avem în Europa de Est, dar nu doar din acest spațiu geografic, ci și dintr-un Est puțin mai îndepărtat, pentru că vrem să recunoaștem această cultură a poveștilor orientale – de acolo și referința la O mie și una de nopți.
De unde provin covoarele?
A. L.: Covoarele sînt slab luminate în spațiu și sînt mai degrabă un simbol, nu punem accent foarte mult pe modul în care ele sînt cusute ori pe culturile și practicile din spatele lor. Am ales covoare din alte culturi, pe lîngă cele moldovenești avem un covor persan din Baku, un covor din zona de deșert a Iranului, dar și unul din Maroc, din cultura nomadă a berberilor. Ne-am dorit să creăm un fel de cartografiere transnațională și transculturală, care să fie în solidaritate cu războaiele care se duc la nivel global (atît la granița cu Moldova, cît și recent în Iran, Palestina sau în Sudan), dar și pentru a reda ideea că unele războaie par mai aproape de noi sau sînt mai îndepărtate, în funcție de poziția noastră geografică, într-un fel așa cum sînt și covoarele suspendate în spațiu. Dar, în esență, ele sînt la fel de prezente, la fel de violente și cu același fel de impact la nivel uman și non-uman.
Lucrarea ta intră în această retorică a războiului, cu sunetul insuportabil al dronelor. Dar tu aduci alături un tărîm al imaginației, covorul suspendat – o metaforă a copilăriei, mereu ne-am imaginat că ne putem așeza pe un asemenea covor și că, pe el, putem zbura oriunde, nu mai avem granițe.
P. B.: Ce fac artiștii? Visează, vor o lume utopică. Vrem să trăim în pace, vrem să fim fericiți, vrem să trăim într-o lume unde sîntem toți tolerați, o lume a empatiei. Dronele, într-adevăr, au schimbat regulile războiului. Lumea nu mai are nevoie de tancuri, de mașini blindate, dronele sînt suficiente. Eu, fiind în Chișinău, urmăresc ce se întîmplă pe front. Tot teritoriul acesta, unde e linia frontului, o distanță de 1.200 km, e tot împînzit cu firele dronelor. În Chișinău sînt foarte multe troleibuze, iar refugiații ucraineni, la începutul războiului, cînd auzeau troleibuze din depărtare, unii pur și simplu cădeau jos, pe trotuar, și nu înțelegeam de ce: ei credeau că vine o dronă sau o rachetă. Pînă să înceapă războiul, toată lumea își dorea o dronă, ca să poată filma cu ea. Dar războiul a transformat sunetul dronelor într-un sunet care îți provoacă frică.
Bienala s-a deschis deja de la începutul lunii mai, cum vă așteptați să fie receptată această instalație, atît de publicul internațional, cît și de publicul de acasă, din Republica Moldova?
P. B.: În primul rînd, eu m-am gîndit la un public variat, la toată lumea. Pentru publicul din Moldova, împreună cu Adelina, m-am gîndit că neapărat trebuie să fie un covor moldovenesc, ca lumea să știe, să cunoască, totuși, că acesta este Pavilionul Republicii Moldova. Dronele, în schimb, sînt atît de comune în viața de zi cu zi. M-am gîndit că imediat cînd vizitatorul intră în spațiu, el trebuie să simtă un disconfort. Este ca atunci cînd privești o pictură semnată de Rothko. Cînd te uiți la lucrare, înțelegi că se schimbă ceva. Sunetul de drone creează imediat un sentiment de disconfort și chiar de frică. Eu am vrut ca publicul să simtă ceva cînd intră în spațiu, este și sunetul, și vîntul provocat de mișcarea elicelor, deci îți dai seama imediat că se întîmplă ceva. Asta am vrut să înțeleagă publicul.
A. L.: Sînt convinsă că publicul din Moldova este foarte receptiv la prezența pavilionului și la lucrare. Am văzut deja lucrul acesta la deschidere și la cum au fost distribuite imagini și comentarii în mediile sociale. Am văzut deja și reacții de la un public internațional destul de variat. Surpriza mea a fost să văd pavilionul recomandat de instituții și profesioniști din mediul academic și jurnalistic, ceea ce arată că mesajul lucrării ajunge mai degrabă la cei care îi înțeleg urgența și greutatea, dar am observat și o receptare mai largă, de către un public divers, ceea ce ne bucură.
Cum se simte la nivel politic această ediție de Bienală, care a născut cîteva proteste importante odată cu deschiderea?
P. B.: E o oglindă perfectă pentru ce se întîmplă în lume în momentul de față. La fel cum conducătorii anumitor țări, acuzați de crime împotriva umanității, își permit să încalce granițele altor țări, și la Bienală organizatorii și-au permis să îi lase să intre cu pavilioanele lor. Pe urmă, cînd juriul a încercat să se opună acestei situații și să nu includă țările respective în jurizarea pentru Leul de Aur, acesta [juriul] a fost forțat să plece și a fost impus un nou sistem de vot din partea publicului. E foarte aiurea că Bienala se transformă într-un fel de Eurovision.
A. L.: Sînt de acord. Bienala oglindește ce se întîmplă la nivel geopolitic macro, în lume. Vedem pe de-o parte boicotarea celor două pavilioane, Rusia și Israel, protestul în solidaritate cu Palestina, dar care din păcate nu generează reacții imediate din partea organizatorilor. Totul continuă „normal”. Pe de altă parte, observăm cum vocea corpului vestic, feminin, se aude mai tare decît corpul colectiv african, de exemplu. Cum unele pavilioane aleg să șocheze mai mult decît să păstreze un registru minor, așa cum a fost intenționat de curatoare. Din punctul meu de vedere, pe lîngă nivelul politic, cred că se simte chiar un regres epistemic, identitar și chiar estetic la această ediție.
Cît de important este un asemenea gest de reprezentare națională pentru Republica Moldova?
P. B.: Este foarte important. În primul rînd, acesta este primul pavilion oficial susținut atît de Ministerul Culturii, cît și de Ministerul de Externe. Am pus arta din Moldova pe hartă, am readus-o în vizor. Avem mulți artiști din Republica Moldova, dar cumva ei stau, așa, mai la umbră. Dar cu pavilionul acesta, el a fost primit exact cum am vrut. Am realizat un pavilion cu o lucrare relevantă pentru timpurile pe care le trăim azi și cred că am nimerit la locul potrivit, în momentul potrivit.
A. L.: Prezența Pavilionului Republicii Moldova este importantă atîta timp cît ea este relevantă pentru momentul politic în care se află Europa și, implicit, Republica Moldova, cît și din punct de vedere artistic. Este o prezență încă importantă dacă reușește să treacă peste reprezentare națională și să pună contextul țării într-un dialog translocal și transnațional. Cu expoziția În a mia și a doua noapte, cred că am reușit să creăm o lucrare care vorbește despre un context mai larg al războiului care se poartă astăzi în diverse spații geografice și care, totodată, se află în solidaritate cu toate aceste locuri. Este o lucrare anti-izolaționistă, pentru că nu mai putem vorbi despre război doar la nivel regional. Pe de altă parte, prezența la Bienală conferă scenei artistice vizibilitate și, implicit, o formă de legitimitate de care scena locală are nevoie. După 35 de ani de independență, cred că a venit și timpul ca Republica Moldova să fie reprezentată oficial la Bienală și sperăm ca acest lucru să continue.
Credit foto: Ivan Erofeev
.jpg)
