Un mare profesor universitar din Marea Britanie, dl Dennis Deletant, e, între altele, un unic specialist în cercetarea culturii românești (a învățat perfect limba noastră, a studiat riguros textele și împrejurările care o definesc și a făcut-o mereu nu doar cu rigoare științifică, dar și cu un neobișnuit atașament prietenesc). Sînt încîntat că l-am cunoscut personal (alături de soția lui, dna Andreea Caracostea, care îi amplifică decisiv „înrudirea” cu sfera sa de cercetare). Acum cîteva zile, Dennis mi-a făcut o incredibilă surpriză: mi-a trimis o poezie a lui Alexandru Vlahuță, scrisă în 1881 și intitulată „Cîrmacii”. Cum veți vedea, pare scrisă azi, dar fără profesionalismul atotcuprinzător al lui Dennis, noi n-am fi regăsit-o, mă tem, niciodată. Convingeți-vă!
Alexandru Vlahuță
Cîrmacii
(Tîrgoviște, iunie 1881)
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătîi,
Ţin a tale zile-n mînă, ş-a ta cinste sub călcîi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cîrma ţării
Sînt stăpîni pe vas, pe vînturi, şi pe valurile mării!
Şi cînd cugeţi c-aceşti trîntori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi cînd vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Cînd îi vezi cu ce mîndrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trîntit,
Cînd te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrîncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă, da! Acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Cînd spoiala azi e totul, cînd vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Cînd te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi.
Concluzia mea? Avem tradiții!
