Suspine cărturărești

În dialogul Phaidros, Platon închipuie un mit: zeul egiptean Teuth vine la regele Thamous și-i arată o invenție pe care o socotește utilă oamenilor

Obișnuim să ne arătăm îngrijorați de dependența noastră de calculatoare, de faptul că educația se lipsește tot mai mult de carte și scris, recurgînd la digital și online. „Nu se mai învață cu adevărat!”, spunem. Ne plîngem că memoria, ba chiar și inteligența și creativitatea vii, omenești, sînt sau vor fi substituite de mașini care, desigur, ne vor da impresia că știm tot mai mult, dar în realitate noi înșine, din resursele proprii, vom ști tot mai puțin. Și mai ales ne temem că informația digitală, desprinsă de noi, autorii ei, capătă o influență oarbă, putînd fi, în libertate și cu impunitate, copiată, disecată, răstălmăcită, parafrazată, interpretată de oricine, indiscriminat, fără să mai putem interveni în vreun fel. Era preferabil, suspinăm, pe timpul epocii Cărții și a tiparului, cînd era respectată autoritatea editurii, a redacției, a autorului!

Noutate, nu-i așa? Avînd în vederea noutatea tehnologiilor digitale – desigur. Și totuși, în sine, lamentația asta dinaintea unei tehnologii informaționale noi și eficiente practic, dar care, poate, comportă pierderi, cît și nostalgia după mai vechea stare sînt foarte vechi, cu mult peste două mii de ani.

În dialogul Phaidros, Platon închipuie un mit: zeul egiptean Teuth vine la regele Thamous și-i arată o invenție pe care o socotește utilă oamenilor: pretinde că a descoperit „leacul memoriei și al științei” – scrisul și cartea. Contrar așteptării zeului (și, probabil, și a cititorului), regele nu-i încîntat, ci critic. El spune: „Această invenție va aduce uitarea în sufletele oamenilor care învață, din cauza neglijării memoriei; da, pentru că sînt încrezători în scriere, ei își reamintesc nu dinăuntru, mulțumită lor înșiși, ci din afară, mulțumită unor întipăriri străine. Ai aflat un medicament nu pentru memorie, ci pentru memorizare[i] și oferi celor care învață o aparență de știință, nu adevărul. Căci oamenii, după ce vor auzi belșug de lucruri fără învățătură, vor părea să posede belșug de cunoaștere; în realitate, ei sînt necunoscători în cea mai mare parte, ba și nesuferiți, deoarece au devenit în aparență înțelepți în loc de înțelepți”.  

Și asta nu-i totul, mai zice Thamous: „Scrierea, Phaidros, are această trăsătură neobișnuită [...]. Ai crede că scrierile vorbesc, deoarece gîndesc ceva; dar dacă întrebi discursul scris vrînd să afli ceva, el rostește veșnic unul și același lucru. Și odată ce a fost scris, fiecare cuvînt se întoarce la fel, pretutindeni, la cei care-l înțeleg și tot la fel și la cei cărora nu li se cuvine; el nu știe cui trebuie să vorbească și cui – nu. Iar cînd e desconsiderat și ocărît pe nedrept are întotdeauna nevoie să fie ajutat de părintele său. Căci el însuși nu-i în stare nici să se apere singur, nici să se ajute pe sine”.

Recunoaștem „peisajul”: o tehnologie „nouă” transformă radical stocarea informațiilor, desființînd aproape memoria vie și personală. Omul va avea impresia că e mai învățat, dar adesea va poseda doar o aparență de știință (o știință pe care a prins-o din cărți rău asimilate). Vor apărea semidoctul, falsul savant, impostorul intelectual. În plus, textul se desprinde de autorul său, poate circula în libertate și fără control, supus manipulărilor și interpretărilor de orice fel. Bunii și răii, merituoșii și nevrednicii, inițiații și profanii vor avea toți acces imediat la orice text.

Ce s-a pierdut? Viața și forța cuvîntului rostit de maestru către discipol, față către față: „Cînd cineva, [...] preluînd un suflet potrivit, sădește și însămînțează cu știință cuvinte care sînt capabile atît să se ajute pe sine, cît și pe acela care le-a sădit, care nu-s fără rod, ci poartă sămînță, din care crescînd alte cuvinte, în alte firi, [acele cuvinte] vor putea da un rod veșnic, făcîndu-l pe posesor fericit, pe cît e cu putință pentru un om”.

Așadar, nostalgia noastră are ca obiect cuvîntul scris și tipărit și cartea pe hîrtie, despre care avem impresia că țin deja de o altă epocă, revolută. Platon (prin intermediul unui mitic rege egiptean) era suspicios tocmai pe carte și pe scris și privea cu nostalgie la oralitatea culturală deja pe cale de dispariție în vremea sa. Noi am vrea în educație mai ales să-i facem pe tineri să citească multe cărți; el ar fi vrut să-i încurajeze să uite de cărți și să caute lecțiile orale ale unui dascăl de înțelepciune. Anticul se temea de circulația iresponsabilă a cărții pe care autorul n-o mai putea controla, noi privim circulația cărții și a informației din ea drept relativ controlabilă în raport cu dezmățul informației digitale. Termenii discuției de atunci și de acum sînt alții, dar raportul lor e asemănător, iar scrisul și cartea apar de două ori: odată în rolul acuzatului, altă dată în cel al lăudatului.

Mai există ceva comun: ironia situației. Platon confecționează mitul „anti-carte” al lui Teuth și Thamous, deși el însuși este autorul unei opere scrise întinse, redactată cu o enormă atenție pentru formă și detalii. Oralitatea ieșită din uz e elogiată de un mare scriitor. (O problemă cu care generații de interpreți ai lui Platon se tot confruntă.) Iar noi, după ce suspinăm pe tastaturi după beneficiile cărții adevărate, adesea ieșită din uz, ne vom distribui suspinele digital și pe rețele de socializare, eventual așteptînd like-uri și sperînd, nici măcar în secret, la o distribuire aleatorie extinsă, descătușată de contextul inițial; și ne vom bucura că o părticică din eul nostru s-a desprins de noi și circulă liber, putînd influența pe cît mai mulți, chiar dacă nu și pe cei „merituoși”. Așadar, sîntem ipocriți. Ca și Platon.

 

 

Share


Fantezii

Fantezii