Binele e transcendent, zice Platon, e ideea supremă ce dă sens celorlalte valori, pe cînd plăcutul e doar o umbră înșelătoare. „Tot ce e bun e ilegal, imoral sau îngrașă”, ne asigură Murphy pe urmele lui Platon. Și dacă „bunul” e ce-ți place, iar „legalul”, „moralul”, „sănătosul” sînt încarnările binelui, atunci nimic nu poate fi mai vinovat decît plăcerea. Să te dedai plăcerii de o clipă, apoi să te chinui s-o îndrepți ani întregi – orice femeie la dietă vă poate asigura că „nu rentează”. Dar ce te faci cu slăbiciunea omenească? Cu natura noastră înclinată spre plăcerea clipei, cu care rațiunea se luptă din greu? Lupta dintre plăcut și bine e, mai mereu, o luptă între natura omenească și rațiune. O dau zilnic indivizii, fiecare cu sine, o dau, încă mai abitir, și popoarele, cu ele însele sau cu alte popoare. Drept care „binele”, în istorie, se impune cel mai adesea prin forță.
Dar binele cu forța e, în fond, chiar bine? Și dacă da, pentru cine, pentru cîți, pentru cîtă vreme? Să luăm, de pildă, cel mai cunoscut eveniment din istoria europeană: Revoluția franceză din 1789. Mai înainte ca ea să poată avea loc, filosofii au lucrat din greu la redefinirea binelui, la (re)raționalizarea lui, mai precis. Înainte de Iluminism, o guvernare legitimă era o guvernare întemeiată pe dreptul divin, pe emanația mistică a puterii către un individ care o obținea prin naștere sau prin cucerire. Cînd faptele se mai îndepărtau de la acest ideal – destul de des, de altfel, fiindcă viața nu se prea sinchisește de canoane –, o înțelegere cu Biserica reajusta teoria astfel încît aceasta să se potrivească la practică. Morala – și deci binele – era de partea învingătorului, cel puțin atîta vreme cît învingătorul reușea să-și domine rivalii. „Alesul” prin naștere era ales atîta vreme cît nimeni nu-i contesta puterea. Dacă i-o contesta cineva, atunci trebuia să coboare în arenă și să lupte pentru ea, ca orice muritor de rînd. Poporul, în această schemă de putere, nu era decît un fundal, o masă de manevră. Binele lui venea din „mila” conducătorului. Plăcerea era pe furate: și-o fura fiecare singur, cum putea. Au venit însă iluminiștii și au răsturnat temeiurile vechiului bine politic. Guvernarea, au explicat ei, e legitimă doar dacă urmărește binele general – sau, mă rog, cît mai general, fiindcă niciodată nu poți mulțumi pe toată lumea. Dar, cu cît mai mare e grupul mulțumiților, cu atît mai legitimă e guvernarea. „Alesul”, oricît de divin ar fi el, nu mai e ales dacă nu-și urmărește decît propriile interese. De aici și pînă la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, „alesul” de drept divin, în urma unei sentințe date într-un proces cît se poate de pămîntesc, nu a mai fost decît un pas. Mare, făcut în contra tuturor prejudecăților de pînă atunci, însă, odată făcut, nimic nu a mai arătat la fel în istoria Europei.
Binele e servit, s-ar zice. Ba, pînă și plăcerea e servită: într-o clipă întinsă pe vreo zece ani, mulțimea eliberată din lanțurile monarhiei absolutiste e zilnic hrănită cu spectacolul sîngelui aristocratic. Roata puterii s-a mișcat. Dar roata binelui? Cît de stabil poate fi acel bine care se întemeiază pe mii de morți violente? Și cît de „pură” poate fi morala în numele căreia se ordonă execuții? Cît de stabil poate fi, în fond, acel bine care atomizează comunitatea în milioane de indivizi, fiecare luptîndu-se cu fiecare? Pentru popor, spectacolul se perimează. Pentru a supraviețui, puterea legitimă se transformă, la rîndul ei, în oligarhie. Plăcerea se preschimbă în oboseală, oboseala în lehamite, iar lehamitea celor mulți transformă legitimitatea binelui inițial în teroare. Ca întotdeauna cînd rațiunea ajunge într-o fundătură istorică, natura își cere drepturile. Și, orice s-ar crede, natura detestă anarhia. Mai devreme sau mai tîrziu, omul reîncepe să tînjească după siguranță, după odihna predictibilității – la fel și popoarele. Poporul francez îl „emană”, deci, pe Napoleon I, acel substitut de monarh absolut care îi proiectează zbuciumul politic în exterior, hotărît să exporte binele franțuzesc și altor popoare. Cei ale căror jocuri de putere au fost deranjate de acțiunile lui l-au descris pe Napoleon I ca pe un monstru, ca pe o aberație a istoriei. De fapt, personajul se înscrie perfect în logica istoriei: a istoriei Franței. Franța orgolioasă care, pentru o clipă mai lungă – dar totuși o clipă la scara timpului istoric –, crede că a găsit rețeta binelui general și își satisface plăcerea dîndu-l mai departe. Cu forța, dacă e nevoie. Cercul pare astfel să se fi închis, lupta binelui cu el însuși poate s-o ia de la capăt.
Și o ia, căci binele nu e niciodată singur în istorie. Binele unuia se confruntă cu binele celorlalți și, mai presus de toate, cu efemera, dar atît de încăpățînata plăcere. Despre legitimitatea plăcerii s-a vorbit, de-a lungul timpului, mult mai puțin. Și cu mulți, chiar foarte mulți bemoli. Plăcerea, zicea Aristotel, e posibilă, dar trebuie s-o echilibrezi cu rațiunea. Te bucuri de clipă, dar nu în detrimentul Binelui, care trebuie să-și păstreze întotdeauna majuscula. Eudaimonia, viața împlinită prin virtute și rațiune, e idealul suprem al omului civilizat. Numai barbarii lasă plăcerea să-i conducă pentru că ei n-au învățat să-și înfrîneze instinctul primar. Omul civilizat e un om înfrînat, chiar și la simpaticul Epicur. Plăcerea pentru el e ceea ce aduce liniște, ataraxia. E, altfel spus, subordonată „binelui vieții”. Din Antichitate și pînă azi, filosofia europeană nu s-a putut lipsi de plăcere, dar s-a sforțat s-o îngrădească într-o ierarhie de legitimități: primară/elevată, vulgară/estetică, mereu în căutarea echilibrului cu ea însăși și cu ideea superioară a binelui transcendental. Plăcerea fără echilibru e reprobabilă, iar cel care se refugiază în plăcere, oricît de elevată ar fi ea, rămîne în genere un marginal în istorie. Opțiunea lui e solitară: sustrăgîndu-se din raza de acțiune a puterii – adică a binelui legitimat –, se concentrează pe căutarea ataraxiei. Dar asta nu face decît să dea naștere unei alte echilibristici problematice: renunțînd la putere poți renunța și la responsabilitate? Trăind în legea ta poți oculta cu totul legea celorlalți? Nu prea. Nici măcar egoistul secol XXI nu pare prea aproape de un răspuns liniștitor. Libertatea e un drept al individului, nimic de zis. E însă „dreptul de a face tot ceea ce nu le dăunează altora”. Eterna reîntoarcere la paradoxul Revoluției franceze.
Cîmpul de luptă rămîne deci deschis. Iar lupta nu se dă, de fapt, pentru idei, ci pentru echilibrele dintre ele.
Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Editura ART, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
