Campionatul Mondial

Cel mai lung campionat mondial din istoria omenirii e un poem cu 104 strofe. Se joacă departe de unde trăiesc, n-am habar dacă e pe bune, fiindcă imaginile de acolo îmi parvin pe un ecran, or, am început să sufăr de stenahoria ecranului. La acest campionat mondial, m-am făcut selecționer de citate. E forma mea de rezistență culturală față de asaltul artificialului asupra vieții naturale. Inteligența Artificială are niște probleme legate de acuratețe și de atribuire a citatelor, așa că trag la poartă cu cîte un citat de fiecare dată cînd ajung la finalizare, ca să rămîn om.

Schimbare! Trimit în teren un citat din articolul „Poate renaște contracultura?”, publicat în Rolling Stone de Jonathan Taplin: „Timp de generații, lumea educată a considerat ca fiind evident că literatura, învățătura și marile opere ale trecutului se numărau printre cele mai mari mîngîieri ale faptului de a fi om – o tradiție bazată pe convingerea, așa cum a scris Matthew Arnold, că ele păstrează «ceea ce a fost mai bun din ceea ce a fost gîndit și spus». A te concentra asupra acestor opere însemna a intra în alte minți, a traversa timpul și a aprofunda înțelegerea existenței înseși. Totuși, cultura ecranului, care este fragmentară, a înlocuit profunzimea cu distragerea atenției. Smartphone-ul cu Inteligență Artificială, strălucind în fiecare mînă, este atît o amuletă, cît și un anestezic, algoritmii servind zgură ce taie curiozitatea, tocește imaginația și alimentează o epidemie de anxietate și lipsă de scop care îi afectează deopotrivă pe tineri și bătrîni. Experimentăm un fel de retragere civilizațională”.

Dar dacă am greșit schimbarea? Dacă halucinațiile AI au noima lor? Să umanizeze această ustensilă dodiile din cuptorul unei entități care a învățat să se exprime folosind calculul probabilităților, după ce fochiști necalificați de cuvinte scrise le-au încărcat și compilat otova, la dispoziția atotcopiatorului Barbă Neagră Artificială, cel mai mare pirat al lumii? „Teleportează-mă înapoi, Scotty. Nu e nici o urmă de viață inteligentă pe aici.“ Am ținut la încălzire o repriză întreagă acest citat, dar nu-l trimit în focul luptei, pentru că e inexact, nu apare sub această formă în Star Trek, e doar o născocire a culturii populare de Internet.

Plec pe contraatac. Mă arunc într-o cursă temerară în terenul advers, așa cum am făcut în ultima zi a Tîrgului de Carte din primul an în care am evitat lansările – subscriu răbufnirii lui Gabriel Liiceanu: în vacarmul offline de la noi, aidoma celui online din social media, nu se poate discerne nimic –, căutînd în schimb semne de viață ale coabitării umane cu sinteticul în universul livresc. Răsfoiesc o carte cu o copertă făcută, vizibil și de pe Lună, cu ajutorul noii tehnologii, cînd o persoană ce se va vădi a fi chiar autoarea mă întreabă: „Sînteți părinte?”. „Nu, sînt doar curios să răsfoiesc o carte făcută cu AI-ul.” „A, nu e doar AI – cățelul l-am făcut chiar eu, în Canva. Iar fetița e desenată cu AI-ul după fiica mea, uitați-o acolo, a crescut!” „Dar textul e cu AI-ul?” „Nuuu, nici vorbă.” Îi spun că fiecare detaliu de pe copertă e furat de AI. E hoție și lipsă de etică publicistică. Îi mărturisesc că e de rîs să văd asta la Tîrgul de Carte din București, pe cînd la Tîrgul de Carte de la Londra, vreo 10.000 de scriitori, printre care Kazuo Ishiguro, au contribuit la volumul Don’t Steal This Book, cu unic conținut o listă cu numele lor. Îmi mulțumește și spune că nu știa toate aceste lucruri.

„Nu e nimic de rîs.“ Acesta e un citat dintr-o poezie de Andrei Codrescu. Desprind fragmente dintr-un epistolar electronic.

Îi scriu: „Dragă Andrei, te îmbrățișez! Toate bune? Uneori mi se face dor de o conversație cu tine de parcă am fi avut atîtea, ceea ce, citindu-te atîția ani, pare cumva de înțeles. Te deranjez cu o invitație: aș fi onorat să-ți citesc părerile despre umor. Prin urmare, aș fi încîntat să accepți convenția și să te prinzi într-un joculeț nu chiar în halul ăsta de pueril precum pare. Atașez întrebările, cu mulțumiri! Al tău, cu prietenie”.

Îmi scrie: „Dragă Horia, nu mă simt prea vesel, dar îți atașez poezia «Philosophers on Laughter» din cartea mea Too Late for Nightmares (Black Widow Press). Prietenul meu Costică Brădățan, un filozof, mi-a propus să scriu o carte despre rîs pentru Columbia University Press. Se pare că nu prea există mulți cărți serioase despre rîs. Am rîs, dar n-am putut să mă opresc, așa că mi-am adunat notele într-o poezie. Fă ce vrei cu ea. Am atașat și parte din scrisoarea lui Costică.

«Dragă Andrei, mă bucur să aud că ești bine. Tu ai găsit un răspuns codrescian la criza coronavirus: rezistența prin rîs! Știu de unde ai învățat metoda. După ce ai plecat din România, am practicat-o și noi cum mai putut mai bine. Ne-am stricat de rîs pînă, în cele din urmă, we even laughed Ceaușescu out of power. Spor și sanitate!»”.

I-am mai scris: „Dragă Andrei, fără acest schimb de mail-uri, n-aș fi avut habar de acel volum epustuflant. Aș fi fost de rîs, zău”.

Îmi mai scrie: „Ce cuvînt: epustuflant! Direct de la Rabelais”.

Interpretez poetic îndemnul „fă ce vrei cu ea” și o traduc. „Traducere frumoasă, Horia. Mulțam, sau cum se toastează în Spania: Amor y pesetas!”, comentează Andrei. Mai tradusesem versuri, împrumutate în postfață de jurnalistul Jeff Goodell, autorul volumului Căldura te va ucide prima, de la poetul W.S. Merwin: „aici am ajuns cu vîrsta noastră / învățătura noastră, așa cum e / și speranțele noastre, așa cum sînt / invizibile înaintea noastră / neatinse și totuși posibile”.

Șterg din carnețelul de notițe, așa cum au antrenorii reali care stau în spațiul tehnic la turneul final al CM de fotbal, planul tactic al unei nuvele despre o finală virtuală dintre o echipă reală și o echipă antrenată cu AI. Se încheia cu răpăitul crampoanelor unei echipe înfrînte, răsunînd resemnat pe cimentul care duce spre vestiare. Însă nu vreau să dezvălui cine va pierde într-un Campionat Mondial care opune inteligența naturală celei artificiale. Mai bine o dau pe poezie, că tot am văzut la Tîrgul de Carte că au debutat în acest tip de creație eruditul universitar Cristina Bogdan sau neîntrecutul jurnalist literar Viorel Ilișoi.

Lovitură de pedeapsă. Indic de pe margine executantul. Citatul din mine. O poezie. Dacă ricanează cineva că e proastă, zic că de fapt e un eseu jurnalistico-literar căruia i-am dat o formă inedită. Dar să zicem că, totuși, mă trezesc atacat direct pe poartă că poezia e proastă – un verdict precis ca o centrare cu exteriorul a lui Lamine Yamal –, așa cum riscă să fie și viitoarea carte în care o voi include. E ușor de respins atacul. Îmi dotez portarul din selecționata mea de citate cu niște mănuși de clasă mondială, cuvintele lui Mircea Cărtărescu din Texistența, debutul de aforist întors spre măruntaiele scriiturii: „Cărțile proase sînt esențiale sistemului literar. O catedrală e alcătuită din plinuri și goluri. Dac-ar fi formată numai din plinuri, n-ai putea intra în ea ca să-naintezi spre altar”.

O poezie plină de goluri se apropie de balon. Și șutează.

Pornografie

În vremurile obscene cînd totul a devenit public și nimic decent n-a mai rămas de păstrat pentru sine,

am ajuns pe cele mai înalte culmi ale civilizației

gîrboviți, cu ochii pironiți în mici dispozitive

care reflectă la nesfîrșit existențele artificiale ale celorlalți

și ale noastre,

realitatea îndelung mimată,

cosmetizată

și-napoi la lume dată,

gemetele și scremetele

miliardelor de cerșetori de atenție,

fericirea simulată a socializării offline, unde e atît de plictisitor,

încît abia așteptăm să revenim online, unde e atît de captivant,

hai, că sîntem contemporani cu sfîrșitul intimității,

s-a risipit taina aia rușinoasă,

a căzut vălul demodat al decenței,

ne repezim fără să șovăim,

fiindcă totul a devenit urgent,

trebuie să afle toată lumea,

acum,

cînd nu se poate concepe mai tîrziu,

e iminent să se știe

că ceea ce se numea odinioară lenjerie intimă

nu mai e privată,

o întindem cu voluptate la uscat pe o sfoară în văzul tuturor,

o dichisim înainte de a o expune,

n-o facem ca s-o îmbrăcăm ulterior,

căci nimic nu va mai fi posterior,

ci ca s-o arătăm,

ca pe mîncarea prezentată în mod premeditat provocator,

ațîțător,

deoarece nu mai mîncăm, ci vizualizăm,

totul a devenit foodporn,

ne hrănim cu ce credem noi că vor crede ceilalți despre noi

în timp ce vor vedea ce am avut în farfurie,

e necuviincios să mai păstrăm pentru noi imaginea a ceea ce am mîncat,

chit că nu arătăm cum înfulecăm,

nu arătăm ce s-a întîmplat în mod real,

ar fi trivial,

fiindcă în realitatea insipidă nu durează atît de mult,

și nici nu putem să ne arătăm trupurile imperfecte,

adevăratele împreunări, lipsite de efecte vizuale și de filtre,

ar fi banal,

ar fi fad,

ar fi ca-n viață,

așa că ne împreunăm virtual,

în existențe potențiale,

în care devenim din ce în ce mai invizibili,

tocmai alergînd morțiș după vizibilitate,

în curînd vor mai merge pe stradă

doar spectre

teleghidate de Inteligența Artificială,

inepuizabilă în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și de viață pe care i le-am dat,

nici măcar n-am plătit vreun abonament pentru asta,

atîta doar

că ne-a făcut invizibili,

ni se mai văd doar hainele,

ceea ce e mai interesant decît învelișul natural,

oricum nu mai rămăsese nimic de văzut după ce Bianca Censori ne-a arătat totul,

vom savura alienarea

fără să ne dăm seama că am pierdut convivialitatea,

vom întrona graba

scoțînd în afara legii zăbava,

vom îndeplini

(fără rușinea copleșitoare pe care o simțeam

cînd trăgeam cu ochiul la imagini fără perdea,

fără o pudoare

care a dominat cîteva mii de ani

curiozitatea)

visul de aur al acestei omeniri,

pornografia fără de trupuri.

Cum? Am ratat? Mai pot șuta cu un ultim citat, tradus de mine? E din comentariul live al unui jurnalist uruguayan cu cele mai literare prenume cu putință, Victor Hugo Morales, al unui meci jucat la Mondial acum 40 de ani. Textul zbierat e atît de părtinitor încît nu poate fi decît omenesc (modelele lingvistice de mari dimensiuni sînt antrenate să fie neutre). E jignitor (la adresa englezilor și a susținătorilor acestora, printre care și eu) și polemic (AI n-are texticule, că așa e programat). Dar e sublima poezie mondială: Geniu! Geniu! Geniu! / Ta-ta-ta-ta-ta-ta / Și gooooooool! / Gooooooool! / Îmi vine să plîng... / Dumnezeule, /  trăiască fotbalul!... / Golaaaaaazooo!!! / Diegoooooo!!! / Maradona! / Plîng, iertați-mă... / Maradona, /  într-o cursă memorabilă, /  în faza secolului... / Butoiaș cosmic, / de pe ce planetă ai venit, / ca să lași în urmă atîția englezi, / ca țara să fie un pumn strîns, / strigînd pentru Argentina... / Argentina 2 – Anglia 0... / Diego! / Diego! / Diego Armando Maradona... / Mulțumesc, Doamne, / pentru fotbal, pentru Maradona, / pentru aceste lacrimi, / pentru acest... / Argentina 2... / Anglia 0...

Horia Ghibuțiu e om de media, autorul uman al cărții despre jurnalism Permis de presă.

Credit foto Diego Maradona: Wikimedia Commons