Donald Trump, liderul ales pentru a doua oară al celui mai puternic stat democratic din lume, practică diplomaţia, dar o face într-un mod neobişnuit, diferit de predecesorii săi, de contemporanii săi, de omologii săi. Cei care-i stau în preajmă au o atitudine asemănătoare: limbajul direct, uneori brutal, dur, lipsit de nuanţe, deloc empatic, în sensul că nu e vorba întotdeauna de o înţelegere complice, nonverbală a interlocutorului, ci dimpotrivă, e vorba adesea de un atac direct, care-l descumpăneşte.
În cealaltă parte, în emisfera estică, ca să vorbim în termeni jeffersonieni, la Moscova, există un lider care, cu administrația lui cu tot, mizează de cîţiva ani pe dezvoltările tehnologice care fac posibilă dominaţia minciunii, a post-adevărului, a unei factualităţi diferite și practică un război de agresiune, minţind şi folosind războiul hibrid, informaţia falsă, intoxicarea, ameninţarea.
Ai spune că, în această situaţie, politețea și buna-cuviință nu mai există, nici la Est, nici la Vest. Dar, slavă Domnului, ele există totuși, pentru că aceşti doi domni nu sînt singuri, de capul lor. Între ei există o întreagă lume care încă păstrează şi inerţiile bunei-cuviinţe, ale bunei-credinţe şi ale limbajului lor adecvat. [...]
Cînd vorbim despre diplomaţie, trebuie să spunem că există într-adevăr o limbă diplomatică. Mai precis, există un nivel tehnic-formalist al limbii pe care o folosesc diplomaţii în comunicarea dintre ei, în comunicarea dintre ei şi politicieni, respectiv în comunicarea tuturor – diplomați și politicieni – cu societatea în general. Mesajul astfel transmis în exteriorul cercului politico-diplomatic este decodat, de regulă de jurnalişti, şi ajunge la beneficiarii informaţiilor. Există, desigur, şi limbajul diplomatic care, uneori, include tăcerea. De altfel, tăcerea este considerată ca una dintre principalele virtuţi ale limbajului diplomatic. Tăcerea spune imediat ceva interlocutorului, care este reprezentantul altui stat, cînd se negociază, de exemplu. Tăcerea sau ascunderea sub tăcere, rezerva faţă de un anumit subiect, faţă de anumite cuvinte sînt imediat interpretate de celălalt într-un fel care n-are nici o legătură cu tăcerea ca absență a comunicării, ci cu rezerva, ceea ce este cu totul altceva.
Romano Guardini, un autor care a scris mult despre limbajul Bisericii, spune că „tăcerea nu este muţenie, ci este contrariul non-tăcerii care e sporovăiala, vorbăria”. Tăcerea este spaţiul dintre interlocutori, dintre părţi, în care funcţionează cel mai bine omul în aşteptarea cuvintelor care-l mîntuiesc, care-l salvează, a cuvintelor prin care, în sfîrşit, se comunică ceea ce trebuie comunicat. Într-un fel – sigur, la o scară mai trivială –, asta funcţionează şi în limbajul diplomatic.
Să ne amintim că latinii îşi numeau ambasadorii sau trimișii „oratores”, pentru că una dintre principalele calităţi ale celui care venea cu un mesaj din partea unui stat pentru alt stat ţinea de formularea mesajului. Din cauza asta, diplomaţii sînt identificaţi cu vorbitorii, cu cei care formulează, care exprimă și, tot din cauza asta, una dintre limbile cele mai ciudate şi mai paradoxale ale specialiştilor în comunicarea între ei şi cu lumea largă este această limbă a diplomaţilor.
Există, desigur, și limbile diplomației. Acestea au fost chineza și akkadiana încă înainte de a fi fost latina. Greaca veche a fost o limbă a diplomaţiei între cetăţile grecești care se războiau, îşi preveneau sau îşi amînau războaiele prin diplomaţie. Însă forța cu care s-a impus latina a fost extraordinară. Timp de multe secole, latina a fost limba diplomației; abia în 1806 se termină cu latina ca limbă diplomatică. Altfel, și astăzi latina este limba diplomatică a Vaticanului, de exemplu. Toate documentele Vaticanului, toate comunicările nunțiilor papali cu „centrala” lor se fac în limba latină. Limba oficială a Ungariei, de exemplu, a fost latina, pînă în 1806, la fel cum a fost în Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germană, dizolvat de Napoleon, care avea ca limbă oficială tot latina.
Tratatele internaţionale, însă, nu s-au mai făcut în limba latină de la 1648, cînd se termină Războiul de 30 de ani. Atunci latina e înlocuită cu limba franceză – lingua franca. Iar înlocuirea aceasta nu a fost deloc brutală, pentru că francezii au crezut tot timpul că ei poartă apanajul latinităţii. Francezii au crezut tot timpul că limba franceză este cea mai indicată pentru diplomaţie, pentru că structura ei rațională o face să poată exprima mai nuanțat, mai precis ceea ce este de exprimat. Un ambasador legendar al Franţei în Germania lui Hitler, între 1933-1943, André François-Poncet, făcut prizonier de nazişti în 1943 şi trimis într-un hotel de lux undeva în Elveţia, unde a stat pînă prin 1945, a scris un articol în Revue des Deux Mondes, prin anii ’50, în care pledează pentru renunţarea la babilonie şi reîntoarcerea la raţionalitate, deci la limba franceză. Precizez că asemenea pledoarii sînt făcute din ce în ce mai des și de alţii decît francezii. De altfel, există şi astăzi examene obligatorii de cunoaştere a limbii franceze, dacă vrei să intri în diplomaţie, cum e cazul Austriei. În Franţa, bineînţeles că nu există o probă pentru limba germană. [...]
În 1919, la Versailles şi Trianon, lingua franca a diplomației începe să fie limba engleză. Decisiv a fost, desigur, faptul că Primul Război Mondial a fost cîştigat de Franţa, de Marea Britanie, de România – admitem! – doar prin desantul american din 1917. A contat și faptul că, spre deosebire de Clemenceau, care ştia perfect engleza, prim-ministrul britanic Lloyd George şi președintele american Woodrow Wilson nu vorbeau franceză. Ambii erau excepții din acest punct de vedere, pentru că prim-miniştrii britanici și profesorii de la Princeton vorbeau toţi limba franceză. Chiar și în interiorul spațiului germanofon, pînă atunci, diplomații vobreau între ei franceza: Metternich sau Bismarck erau excelenți vorbitori de limbă franceză. [...] Și astăzi, în diplomaţie, lingua franca este limba engleză, chiar dacă la ONU sau la NATO, la OCDE, la OSCE, teoretic, sînt mai multe linguae francae. De exemplu, la ONU, pe lîngă franceză și engleză, sînt limbi oficiale chineza, spaniola și araba, dar limbile de lucru, așa-zisele „working languages”, au rămas engleza și franceza.
În fine, astăzi, din ce în ce mai mult, fiecare îşi vorbeşte propria limbă, în sensul babiloniei pe care André François-Poncet, ca un ultim mohican în anii ’50, a combătut-o. De exemplu, Donald Trump vorbeşte o limbă care nu este limba politicii internaţionale, deşi este clar o limbă engleză simplă, casantă, enunţiativă, impredictibilă [...].
Deși sîntem în plină epocă a tehnologiei comunicaţionale avansate, năprasnice, în ziua de azi, așa cum au făcut-o mereu, diplomaţii sînt cei care vorbesc cel mai puţin. Nu-şi permit și nici nu au voie. Precum reţetele medicilor sînt indescifrabile și doar farmaciştii le înțeleg scrisul, tot aşa şi diplomaţii trebuie să se înţeleagă între ei într-un mod în care să nu fie înţeleși de ceilalţi. Diplomaţii nu sînt preşedinţi, prim-miniştri sau miniştri. Aceștia sînt politicieni și politicienii pot și trebuie să vorbească. Trump şi Putin, care sînt în fruntea eşafodajelor politice, administrative, dar şi diplomatice ale ţărilor lor, vorbesc, iar acţiunile lor, discursurile lor, intervenţiile lor publice determină mai multe transformări şi schimbări – aşteptate sau neaşteptate – decît orice demers diplomatic. [...]
Deci, pe urmele lui Hölderlin care se întreba la ce serveşte poezia în vremurile de război, ne întrebăm și noi la ce mai serveşte diplomaţia în ziua de azi. Astăzi, preşedinţii pot să vorbească între ei la telefon, pot să scrie pe X, mesajele se transmit direct, de ce să mai faci cheltuieli cu un aparat diplomatic? Un partid care se cheamă SOS, care îşi anunţă intenţia generică de a salva țara cu acest acronim, cere să nu mai existe ambasadori, ci să existe doar purtători de cuvînt ai unor ambasade, să nu se mai investească în întreţinerea sediilor diplomatice şi aşa mai departe.
[...] Pe vremea lui Metternich şi a lui Talleyrand, nu ajungea nimeni în diplomaţie dacă nu-şi asigura singur traiul în străinătate. Dacă nu aveau în familie moșii sau averi, ambasadorii români din secolul al XIX-lea nu-şi puteau permite chiria în capitalele unde erau trimiși. Pînă tîrziu, după Primul Război Mondial, ambasadorii României nu primeau salarii. Vedeți că e o raţiune în practica preşedinţilor americani de a-i trimite ambasadori, în capitale importante, pe cei care le-au sponsorizat substanţial campania electorală. [...]
Dar diplomaţii, aşa cum i-am cunoscut eu, fac tot posibilul ca să menţină în sala maşinilor o stare de normalitate şi o fac cu rezultate. Sigur, acum, cinci milioane de români din diaspora spun că sînt „adevăraţii ambasadori ai României”, cum le place să se numească deseori şi pe bună dreptate uneori. Ei sînt muncitori, doctori, informaticieni între alţi muncitori, doctori, informaticieni străini, dar şi autohtoni din Germania, America, Anglia şi aşa mai departe. Deci, într-un sens, ei sînt adevăraţii ambasadori ai României. Astăzi, 10.000 de medici din Germania sînt români. Cutia lor de rezonanţă sînt bolnavii pe care-i fac bine şi care nu sînt numai români. Apoi mai sînt colegii lor din clinici, alți medici germani sau provenind din alte țări. Cu atît mai mult cu cît 500 din aceşti 10.000 de medici sînt şefi de clinici. Aceştia asigură o cutie de rezonanţă a unei adevărate Românii. Pentru noi e şi asta adevărată, dar e minoritară. La fel, de pildă, ce fac zidarii sau neoprotestanţii este foarte important. Şi aceștia sînt „adevăraţii ambasadori”. Așa că te întrebi, uneori: într-adevăr, la ce mai foloseşte povestea asta cu diplomații și diplomația? Așadar, ce poate să facă un diplomat în ziua de azi? Un diplomat nu poate să dea interviuri, de exemplu. Un diplomat nu are voie să spună: „E revoltător ceea ce văd la televizor!”. Dacă, totuși, are voie să dea interviuri, spune: „E surprinzător ceea ce se întîmplă”. Publicul care este astăzi beneficiarul mesajelor celor mai directe care vin dinspre toate reţelele sociale și care trăiește într-o infosferă în care aude cele mai mari năzdrăvănii, cînd aude acest gen de exprimare răspunde: „Nu asta aştept de la diplomatul care mă reprezintă”. Publicul face o confuzie cu privire la cei care au răspunderea tăcerii, a subînţelesului, a understatement-ului, avînd tendința să le confunde cu slăbiciunea și cu neputința. [...]
Diplomația foloseşte pentru că asigură starea de funcţionare, la nivelul comunicării codificate a acestei profesii, cu ceilalţi diplomaţi. La acest nivel și cu acest cod, afli ce întîmplă cu adevărat... Aş spune că, deşi a devenit o profesie paradoxală, deşi buna-cuviinţă este de mult eclipsată de insolenţă ca mod dominant de comunicare – insolenţa de multe ori poate să aibă şi ea intenţii bune, dar are o putere de penetrare şi de persuasiune deci mai mare la nivel matematic, statistic, cantitativ decît buna-cuviinţă –, sîntem într-o situaţie destul de ingrată. Pentru că politicienii aceștia trebuie susţinuţi atunci cînd ajung la putere şi cîştigă voturi, iar în viziunea majorităţii alegătorilor încă sînt exponenţii cauzelor bune...
(Fragment din conferința „Discursul diplomatic: de la buna-cuviință la insolență” susținută pe data de 13 noiembrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Iași. Textul a fost editat, urmare a trecerii de la oralitate la forma scrisă. Titlul aparține redacției.)
Emil Hurezeanu este jurnalist și a fost ambasador al României în Germania și în Austria, apoi ministru de Externe.
.jpg)
