Una din lecturile mele preferate era, înainte de 1990, Anuarul statistic al RSR. Colecția lor (de la o vreme, cam prăfuită) ocupă cu cinste un raft din bibliotecă. Am încetat să le cumpăr în format tipărit în 1995, cînd variantele electronice au devenit mult mai ușor de utilizat (și de depozitat).
Vă veți întreba ce îmi putea trezi interesul, fiind știut cît de mincinoase erau statisticile comuniste. Ceea ce era, în mare, adevărat – cînd fiecare președinte de CAP sau director de fabrică era nevoit să raporteze producții record, însumarea cifrelor umflate nu putea produce decît o imensă gogoașă. Sumele erau corecte, doar că „datele de intrare” erau, de cele mai multe ori, falsificate.
Numai că unele date „de intrare” fie că erau mai complicat de falsificat fără a lăsa urme, fie că nu existau motive pentru a o face; poate și pentru că în direcției de resort a Comisiei Naționale de Statistică (actualul Institut National de Statistică) supraviețuiseră profesioniști autentici. Astfel, puteau oferi un bun material pentru „săpături”. Un exemplu ar fi informațiile rezultate din certificatele de naștere și deces de la starea civilă.
Oficial, nu existau decît cazuri izolate de emigrare, nimeni nu avea motive să părăsească epoca de aur. Numai că, dacă scotoceai prin anuarul statistic, puteai estima (pe baza datelor publicate pentru 1 iulie) populația de la începutul unui an, adunai nașterile, scădeai decesele, obțineai o cifră. O comparai cu populația înregistrată în anul următor, rezulta o diferență semnificativă: aproximativ 100.000 pentru deceniul 1970-79, 200.000 pentru anii ’80. Da, în ciuda restricțiilor tot mai mari, numărul celor care plecau din țară (numiți „‚transfugi” în terminologia oficială) era tot mai mare.
Cu timpul, mai-marii propagandei oficiale își vor fi dat seama că datele statistice, chiar și cosmetizate, riscau să demoleze mitul socialismului triumfător. De aceea, anuarele statistice publicau tot mai puține date brute, înlocuindu-le cu variații procentuale sau agregate pe perioade tot mai lungi de timp.
De exemplu, mitul că statul asigura locuințe pentru toată lumea trebuia susținut prin statistica locuințelor date în folosință. Dacă în anii ’70 se publicau date pentru fiecare an, mai tîrziu aveau să fie înlocuite cu raportări cumulate pe cincinale, iar în ultimul anuar publicat înainte de Revoluție (cel din 1988) găseam doar suma locuințelor construite de stat în două decenii (1966-1985). Chiar și așa, apelînd la estimări și comparații din tomuri diferite, constatăm că la sfîrșitul anilor ’80 statul socialist construia anual mai puțin de jumătate din numărul locuințelor date în folosință în 1980.
Pe măsură ce treceau anii epocii de aur și măreața societate socialistă șchiopăta mai multilateral („Tati, dacă totul e așa de bine, de ce e atît de rău?”), statisticile deveneau tot mai subversive. Drept consecință, Anuarul statistic al RSR devenea tot mai puțin voluminos: dacă în 1977 avea 598 de pagini (lei 15), în 1986 se redusese la 395 (lei 33), iar în 1988 cele 127 de pagini aduceau mai degrabă a broșură (lei 24). În 1989, Anuarul statistic al RSR (cu date din 1988) nu a mai fost difuzat – se pare că există un exemplar, fără coperți, în biblioteca Institutului Național de Statistică.
Astăzi, lucrurile s-au simplificat: statisticile sînt disponibile pe Internet, trebuie numai să știi unde să le cauți. Mai problematic e să interpretezi corect ce găsești în biblioteca globală. Noțiuni precum inflație, produs intern, rating sînt (prea) des invocate – uneori fără a se ști prea bine ce înseamnă. (Nu vorbesc aici despre sondajele de opinie, pe care fiecare le citește cum îi vine bine.)
De exemplu, se vorbește despre speranța medie de viață. Se poate afla ușor (mai degrabă de pe site-ul Eurostat decît de pe cel al INS) că, în România, este 76,6 ani (ceva mai mare la femei, ceva mai mică la bărbați). O primă interpretare greșită e că aceasta ar fi durata medie de viață a unui român. În realitate, este numărul (mediu) de ani pe care l-ar trăi o generație ipotetică de români născută astăzi, dacă ar fi expusă riscurilor (ratelor) de mortalitate actuale.
Mai departe, pornind de la cifra găsită în statistici, se deduce că un român (nespecial) care iese astăzi la pensie (nespecială) la 65 de ani s-ar bucura de pensie încă 11 ani și jumătate. Este greșit, pentru că cifra citată – și vehiculată cel mai frecvent – este speranța de viață la naștere. Adică în momentul în care individul ipotetic are de înfruntat riscul (mare) de a deceda înainte de a împlini un an, apoi între un an și doi (mai mic) etc. Odată ce a împlinit 65 de ani, se presupune că a trecut cu bine de aceste primejdii. Așadar, ca să aflăm cît ar mai avea de trăit proaspătul pensionar trebuie să căutăm în aceleași statistici, dar nu chiar pe primul ecran, speranța de viață la 65 de ani. Vedem că e vorba de 17,4 ani ceea ce, nu-i așa, dă un altfel de tonus pensionarului, dar și finanțelor publice.
Concluzia ar fi că statistica e ca băutura – e bună, dar trebuie să te ții de ea.
Mircea Kivu este sociolog.
Credit foto: Wikimedia Commons
