Nu puține din înmormîntările transilvane se încheie prin așa-numitele iertăciuni, un ritual cvasi-păgîn nefericit. Pentru cei neinițiați în tainele de dincolo de Carpați, preotul dă citire unui text compus de familia muribundului, în care adormitul își cere iertare – prin metafore mai mult sau mai puțin expresive –de la cei dragi. Deloc de condamnat, dar în răspăr cu întregul mesaj de credință în înviere al slujbei tocmai încheiate, momentul dă naștere unui deznădăjduit val de bocete.
Același duh de tînguire răzbate și din cele mai multe analize despre democrație ale ultimilor ani. Invariabil, cercetători, jurnaliști și simpli autori descriu un peisaj sumbru. Democrația liberală se află într-o criză majoră, cum nu a mai fost. Forțele răului – cu precădere populismul – amenință să ne transforme Europa într-un Mordor al autoritarismului. Previzibila geografie a acestor anchete îl plimbă pe cititor prin Marea Britanie, SUA, Ungaria și, pe vremuri, Polonia. Vinovați de răscoala populistă au fost pe rînd ba prea-needucații din clasa muncitoare, ba prea-radicalii tineri, ba prea-nostalgic-egoiștii bătrîni, ba, în fine, Internetul și fake news. Și totuși, cum ne întoarcem la vremurile de aur ale democrației liberale? Livrată instananeu și deloc subtilă în caracterul ei asimetric și anti-egalitarist, soluția este: mai multă educație politică, mai mult fact-checking, mai multă democrație.
Într-un astfel de canon s-ar fi putut înscrie și textul pe care îl citiți. Dar nu. Aici este punctul în care articolul meu se desparte de un discurs obosit, leneș intelectual, dar cu rod bogat în granturi. Despre noi-cei-buni și ei-cei-răi s-a scris destul. Cu rezultatele cunoscute.
Gîfîiam puțin după ce am urcat scările pînă la ultimul etaj al locuinței mele studențești din Tübingen. Eram la începutul periplului nemțesc și tocmai fusesem anunțat că sînt bun de plată. 17,50 euro/lună Rundfunkbeitrag, pentru radio și TV. Confuz, îmi întreb vecinul de ce ar trebui să plătesc, de ce nu aș putea considera că nu am nevoie de acest serviciu. Pînă la urmă, nici TV nu aveam și nici radio nu ascultam. A, că așa e bine pentru mine, să fiu informat. Cine spune? Statul. Statul consideră că e bine pentru tine, îmi spune colegul și nu reușesc să întrevăd uluit nici o urmă de ironie. Neamțul nu glumește. Față în față stăteau credința lui neclintită – chiar naivă – în bunele intenții ale statului și neîncrederea mea aproape superstițioasă că statul mi-ar vrea binele. Fără îndoială, pentru un milenial socializat în Europa de Est, neîncrederea față de stat nu poate avea decît valența unui anticorp împotriva totalitarismului. Dar dacă neîncrederea mea era, la rîndul ei, păguboasă, doar că în alt fel? Nu era și prezumția mea puțin a-normală? Pe parcursul următorilor ani aveam să revin la acest scurt episod de referință în multiple ocazii, nu în ultimul rînd din poziția celui care explică tinerilor mecanismele gîndirii conspiraționiste. Dar și pentru a-mi cunoaște propria cultură politică.
Cel tîrziu de la Robert Putnam încoace știm că încrederea sau – în forma ei agregată, capitalul social – este o precondiție de bază a democrației. Mult înainte de apusul democrației, Cavalerii Apocalipsei sociale – cinismul, gîndirea conspiraționistă, polarizarea, extremismul – își fac loc prin absența încrederii: atît a cetățenilor între ei, cît și a cetățenilor în instituții. Oricît de banală ar părea o astfel de discuție, Böckenförde are dreptate: statul liberal și secularizat trăiește din precondiții pe care nu le poate garanta. Fie și doar pentru că nici o decizie constituțională nu poate institui încrederea.
Mai multă democrație, sună apelul la acțiune colectivă. Dar despre care democrație e vorba? În epoca bulelor ideologice, impresionanta diversitate de înțelegeri ale democrației este doar parțial cunoscută. În fapt, ca orice deziderat nobil, democrația este afectată și ea de interpretări divergente. Fiecare își construiește o imagine specifică a democrației, convins fiind nu doar că imaginea lui este corectă, ci și că toți ceilalți o împărtășesc. Sau ar trebui.
Nu doar noi, cetățenii Uniunii Europene, avem pretenția unei organizări democratice. De fapt, un procent mai mare de chinezi decît de locuitori ai Statelor Unite ale Americii consideră că trăiesc într-o democrație. Iar asta înainte de Trump. Dar panoplia nu se oprește la acest nivel.
Unii spun democrație și se gîndesc la libertate, în timp ce pentru alții democrația se traduce prin bunăstarea Occidentului. Binecuvîntarea democrației apare unora drept libertatea de a-și alege conducătorii și decide politica de stat, în timp ce alții consideră că democrația înseamnă conducători puternici, care ignoră procedurile și separația puterilor.
Care este, deci, acea democrație vrednică de cultivat? Ea nu poate fi alta decît democrația liberală, produs al spațiului transatlantic. Confuzia, însă, nu se oprește aici, mai ales că noul concept beneficiază de un adjectiv cu o istorie a abuzului semantic cel puțin apreciabilă. O ispită la îndemînă în percepția acestui concept este înțelegerea termenului „liberal” în accepțiune ideologică. Coborînd în planul politicilor concrete, s-ar putea crede că un stat este liberal-democratic doar dacă ia măsuri liberale, precum deschiderea către migrație, extinderea drepturilor pentru minorități, înlesnirea obținerii cetățeniei, legalizarea substanțelor stupefiante sau extinderea dreptului la vot. În consecință, orice măsură conservatoare în astfel de domenii s-ar traduce printr-un regres de la democrație liberală.
Dar nu. La bază, democrația liberală nu este nimic mai mult decît compromisul celor două tradiții care o compun. Pe de o parte avem democrația, ca suveranitate a voinței majoritare, iar pe de altă parte liberalismul, ca limitare a suveranității prin separația puterilor în stat și ideea existenței unor drepturi sacrosancte, care se sustrag arbitrarului majorităților.
În raport cu autorii menționați la începutul acestui articol, Philip Manow vede starea democrației actuale foarte diferit. Pentru politologul german, nu asistăm la o criză a democrației în general, ci la criza unei forme specifice a democrației: cea liberală. În Unter Beobachtung (tr. „Sub observație”), Manow explică cauzele acestei maladii prin două fenomene interdependente.
Primul ar fi o continuă constituționalizare a democrațiile occidentale începînd cu anii ’90, care a și dat naștere conceptului pînă atunci cvasi-necunoscut de democrație liberală. Lipsa de încredere în stabilitatea regimurilor politice în acea tulbure perioadă ar sta la baza extinderii graduale a competenței Curților Constituționale. Îndeosebi în Europa Centrală și de Est, dar și în multe state vestice, Curțile Constituționale și-au extins preorogativele și, prin intermediul controlului de constituționalitate, au început să joace un rol important în deciziile politice.
În oglindă cu această evoluție stă depolitizarea crescîndă a democrației prin externalizarea unei părți semnificative a procesului decizional dinspre instituțiile majoritare (parlamente) către organisme și instituții lipsite de legitimitate sau răspundere în fața corpului electoral. În acest punct, nu doar sporirea prerogativelor Curților Constituționale este responsabilă, ci și transferul de suveranitate către organisme suprastatale. Un exemplu facil în acest sens îl constituie rolul major pe care Banca Centrală Europeană – ca și alte instituții ale Uniunii Europene – îl joacă în deciziile economice și politice.
Manow atrage atenția că rezultatul evident al unei astfel de evoluții istorice este o deplasare de sens a discursului politic. Întrebări precum „Ce dorim să facem?” sau „Cum vrem să arate societatea?” își pierd din poziția centrală în democrație, în dauna altor dileme: „Ce este constituțional?” sau „Ce avem voie să decidem?”. În această paradigmă, populismul se arată ca o maladie provocată de însăși această nouă înțelegere (liberală) a democrației.
Confruntați cu o amenințare militară serioasă și abia scăpați – printr-o tenebroasă procedură ca acelea descrise de Manow în carte – de un candidat prezidențiabil cu intenții vădit nedemocratice, o discuție ca aceea de mai sus poate părea unora asemeni dezbaterii pe care bizantinii ar fi purtat-o despre sexul îngerilor cu otomanii aflați la porțile Constantinopolului. Dar discuția este departe de a fi tetrapiloctomia unei nișe academice.
În era TikTok, amenințările nu mai vin doar din exterior, ci și din interior. Așadar, discuția despre modul în care luăm decizii este de o vitală importanță pentru democrație. În plus, discuția despre stabilitate – ca argument pentru constituționalizare – pierde din vedere cel puțin două aspecte esențiale. Primul, că nu doar parlamentele, ci și instituțiile non-majoritare pot cădea pe mîna forțelor autoritare și pot deveni, implicit, instrumente de obstrucție a voinței populare. Al doilea, că stabilitatea este mai degrabă apanajul regimurilor autoritare, decît farmecul democrației. În esență, discuția ține de alternativa pe care democrația o oferă. Și da, despre încrederea în cetățeni.
Este convingerea mea că o consolidare a democrației nu poate să înceapă decît prin restabilirea legăturilor de încredere. În ciuda aparențelor, consecințele nefaste ale anulării alegerilor prezidențiale de anul trecut încă nu au devenit cu adevărat vizibile. Pentru a salva puțin din capitalul de încredere rămas, instituțiile statului român au datoria de a elucida complet contextul acelui moment. Întîrzierea cu care se întîmplă acest lucru trezește suspiciunea rezonabilă a unei justificări post-factum.
O mare parte din activitatea ultimilor ani am dedicat-o educației politice și prevenției extremismului, abordînd teme precum extremismul de dreapta, teoriile conspirației, antisemitismul sau dezinformarea. La finalul celor aproape 150 de workshop-uri am primit multe aprecieri pozitive, dar și – din fericire – mesaje critice. Unul din aceste mesaje, notat pe un bilețel anonim, m-a pus pe gînduri o dată în plus. Un elev sau o elevă îmi spunea aproximativ: „A fost o zi minunată și am învățat multe cu tine, dar nu știu dacă să am încredere în tine. Pînă la urmă, tu vii aici în numele statului”.
Da, educația politică funcționează și este o reală nevoie de ea. Dar practicată prost și avînd la bază așteptări nerealiste, educația politică se transformă într-un eficient agent al polarizării și radicalizării. Ea nu este arma la care partidele să recurgă atunci cînd își epuizează capitalul de convingere a propriului electorat și nici soluția magică la toate problemele sistemului politic. Nici o înțelegere reducționistă a acesteia – ca simplu proces de debunking & fact-checking – nu ajută. Votanții lui George Simion nu-și vor schimba brusc opțiunea electorală doar la aflarea veștii că scara dosită nu duce, totuși, spre cer.
Educația politică nu este și nu ar trebui să fie o armă ideologică în dezbaterea publică, ci manualul unei dezbateri publice sănătoase. În fine, educația politică nu este paracetamolul administrat unui pacient cu febră, ci vaccinul care oferă, în timp, oportunitatea de a recunoaște malformațiile discursului politic.
Premisele pentru succesul educației politice se creează abia în momentul în care depășim distincția populistă dintre „noi” – cei informați și educați – versus „ei” – cei nerecunoscători și inculți (politic). Educația politică se face față în față, fără paternalism condescendent, cu conștiința limitelor propriei bule ideologice. Și da, cu sinceritate. Pe ea se sprijină încrederea.
Serafim Armanca este referent pentru educație politică și consilier științific pentru creștinism ortodox în Heidelberg, Germania.
