Întîi de toate, aș dori să explic de ce am ales acest titlu și cum se integrează el în provocatoarea temă a conferinței Dilema de la Oradea. Ca să mă fac mai bine înțeleasă, vă prezint aceste două obiecte: o menghină și o clepsidră. Ar putea fi două simboluri sau, la fel de bine, două metafore. Sau chiar metonimii. Și aceasta, din simplul motiv că ele țin locul unei realități. De fapt, al unei istorii. Ce înseamnă să fii prins în menghină, în menghina istoriei? Înseamnă să te afli mereu la mijloc, vulnerabil, între două forțe, între două mari puteri care te presează, care te țin captiv, cînd mai strîns, cînd relaxînd puțin tensiunea, și care nu te lasă să te dezvolți liber.
Iar clepsidra, ce face clepsidra istoriei? După ce tot nisipul s-a scurs și crezi că lumea s-a așezat, clepsidra se răstoarnă brusc și totul o ia de la capăt. Iar tu ești acolo, chiar în gîtul ei. Sper să se fi înțeles că m-am referit la istoria noastră, a micilor state din mijlocul Europei, prinse mereu între marile imperii, între marile blocuri ale puterilor politice, țări mici aflate chiar în punctul în care e gîtuit nisipul din clepsidră. Așa ne-a așezat o geografie neprielnică, așa a trecut și trece prin noi o istorie rea, imprevizibilă, convulsivă. Aici, menghina și clepsidra se pot oricînd strînge sau răsturna, ca să retraseze sau chiar să spulbere frontiere, ca să instituie noi ordini sau să le restaureze pe cele vechi.
Așadar, un mănunchi de țări aflate mereu între, la mijloc, cu tot cu oamenii care le locuiesc; cu tot cu scriitorii lor, care nu lasă trecutul să treacă, ci îl conservă prin jocurile memoriei și ficțiunii. Le e specifică tuturor ceea ce au detectat Geert Hofstede și echipa sa cînd au analizat soft-ul mental al populației diverselor regiuni de pe glob și au descoperit că aici, în Europa Centrală, ne domină anxietatea la schimbare, autoreprimarea speranței, incapacitatea de a construi pe termen lung. La care, alți psiho-sociologi și antropologi au adăugat ambivalența structurală a zonei. Un exemplu: sentimentul inferiorității, al perifericului, în raport cu marile culturi, specific țărilor mici, împiedicate să se maturizeze organic. Dar nu mai puțin, o basculare a acestui sentiment, în momentele de criză, în complexe de superioritate, cu etnocentrisme teribile.
Sau, dacă vorbim (evident, prin stereotipuri) despre un pattern, despre un etos, iată și alte dublete frecvente în zonă: tensiunea dintre urban și rural, dintre cosmopolitism și spirit național, extraordinara diversitate etnică, lingvistică, religioasă, generatoare a unei multiculturalități fertile, acceptante, uneori solidare, iar alteori teren al xenofobiei și antisemitismului. Cum s-a putut (și, iată, se mai poate și azi) petrece așa ceva? Nu e deloc surprinzător atunci că indivizilor prinși în menghina și clepsidra istoriei le sînt specifice o anumită fragilitate, anxietatea, un fond nevrotic, melancolia, criza identitară, sentimentul agonicului, derealizarea, voluptatea autosuprimării.
În al doilea rînd, aș încerca să demonstrez de ce în această parte din centrul Europei în care s-a născut solarul, idilicul stil Biedermeier nu au apărut deloc romane utopice. De ce aici scriitorii nu au avut viziuni paradiziace, salvatoare, ci, în secolul XX, atunci cînd au imaginat viitorul, au creat doar distopii? Am cercetat ani la rînd, împreună cu o echipă numeroasă, istoria, cultura și literatura acestor țări din Europa Centrală și, la capătul muncii noastre, a rezultat un instrument de lucru util: Dicționarul romanului central-european din secolul XX (Polirom, 2022). Am citit peste 400 de volume, din care am selectat 256 de romane, scrise de 197 de autori în 14 limbi. Și cea mai rapidă constatare a fost că aceste romane sînt marcate (direct sau oblic), într-o proporție covîrșitoare, de tema istoriei. În ce fel? Cum poți, așadar, reacționa în fața unei istorii nefaste? Și am distins cel puțin șase variante în care romancierii s-au raportat la această temă: a) au privit istoria „în față”, direct, chiar brutal, critic; b) au mitizat nostalgic trecutul (național sau imperial), glorificîndu-l; c) au demitizat marea istorie (națională, imperială) prin toate formele artistice ale subversiunii, de la ironie la parodia grotescă; d) au miniaturizat istoria, amenajînd-o în micile spații protectoare ale familiei, idilice, solare, tihnit mediocre; e) s-au retras istoviți din fața istoriei, ca să trăiască în prezent, fie cu o frenezie hedonistă sinucigașă, fie resemnați, sceptici, abulici; f) s-au refugiat în viitor, dar nu ca să-l imagineze plini de speranță, construind utopii, ci, dimpotrivă, anticipînd ca niște seismografe sensibile catastrofa. Catastrofele.
Și iată-ne ajunși în miezul temei noastre, în încercarea de a explica de ce există atît de multe romane central-europene care propun utopii negre (sau negative). Le-am mai putea spune și contra-utopii sau anti-utopii acestor proiecte care imaginează lumi terifiante. Sau cacotopii. Cu toate nuanțările de rigoare, ele ar putea fi echivalentul distopiei. Vasta producție distopică (sute de proze, dintre care am selecționat în Dicționarul nostru doar 20) e datorată în primul rînd unui acut sentiment al eșecului colectiv (dar și individual) în relația cu istoria. Utopiile (atît de diferite) promise în această zonă în cîteva rînduri (micro-armonia burgheză de tip Biedermeier a Habsburgilor și a Imperiului Austro-Ungar, revoluțiile roșii, proletare, e drept, de scurtă durată, din Austria și Ungaria, nazismul – o utopie doar pentru cei din rasa superioară, și apoi comunismul, instaurat fără drept de apel în majoritatea acestor țări) au sfîrșit în reversul a ceea ce promiteau. Idilicul Biedermeier a sfîrșit într-o „Voioasă Apocalipsă”, nazismul – în zeci de lagăre de concentrare, iar comunismul – într-o închisoare generalizată.
Există deja istorii ale distopicului în filozofie, literatură sau artă. Toate afirmă legătura de fond (uneori și de formă) a distopiei cu utopia și insistă asupra faptului că toate distopiile se nasc, de fapt, din utopii. Ele par a contrazice, prin răsturnare, proiectele unor lumi perfecte, dar, în fapt, sînt produsul lor atît în istoria reală, cît și în construcțiile artistice. S-a văzut în ce au sfîrșit marile utopii care promiteau raiul pe pămînt. Sau spre ce au condus ele. Așa că, pentru unii, istoria distopiei poate începe odată cu cea a utopiei, în antichitatea greacă. Pentru alții, ea se naște abia în tandem cu Utopia lui Morus, de la începutul veacului al XVI-lea. În timp ce alți specialiști o leagă de Cetatea Soarelui a lui Campanella (1602). Fără a uita fabuloasa producție literară distopică de tip alegoric a luminatului veac al XVIII-lea, cu al său cap de serie Swift. Sau, mai apoi, Samuel Butler, cu Erewhon (1872).
Aproape toți distopologii ajung însă la concluzia că adevăratele utopii negre sînt un produs al secolului XX și că istoria lumii moderne poate fi reconstituită prin marile romane contra-utopice din acest secol. De obicei sînt pomeniți Jack London (Călcîiul de fier, 1908), Evgheni Zamiatin (Noi, anii ’20), A. Huxley (Minunata lume nouă, 1932), George Orwell (1984, apărut în 1949). Și lista continuă cu zeci de nume: Bradbury, Axionov, Mamleev, Sorokin, Houellebecq, M. Atwood. Și cîți alții. Voi alege doar cîțiva dintre cei ce provin din zona aflată în menghină sau clepsidră și le voi prezenta succint utopiile negre, în ordinea în care au apărut. Majoritatea romanelor sînt traduse în română. Altele, încă nu. Unele sînt uitate, altele au rămas neștiute la noi.
Întîi de toate, să-l pomenim pe Karel Čapek, poate cel mai cunoscut (și mai tradus) dintre central-europenii care scrutează viitorul omenirii la granița dintre SF și contra-utopie. Iar dintre romanele sale, Fabrica de absolut (1922) face, într-adevăr, epocă, precedată fiind de piesa de teatru R.U.R. (1920). Scrise imediat după Marele Război, ele încearcă să exorcizeze un întreg rezervor de angoasă, imaginînd lumi fantastice, în care roboții (cuvînt inventat de frații Čapek) devin atotputernici sau unde (în Fabrica…) problemele spirituale își găsesc rezolvarea printr-o fabuloasă tehnologie: Carburatorul atomic. Invenție a unui inginer, el degajă o energie imensă, echivalentă Absolutului. Fabricat și comercializat pe scară largă, Absolutul are la început efecte miraculoase, dar în final ele se dovedesc a fi devastatoare, ca orice inginerie socială care aici, în plus, își anexează și religia.
Iar în 1921, prolificul scriitor maghiar Karinthy Frigyes publică un micro-roman ciudat, pe urmele lui Swift, Capillaria, o distopie subacvatică, unde niște făpturi feminine domnesc autoritar, ca într-o Femaleland de coșmar, care transformă bărbații în niște sclavi absoluți. Un autor român obscur, Ion Talpă, propune și el o „lume pe dos”, a domniei femeilor, în ținutul Gyneceira, într-un viitor tenebros. Carte de un misoginism nețărmurit, Prin rotogoalele de fum apare în 1937.
Dar revenind la distopiile autorilor notorii, să ne oprim la Nesațul, romanul lui Stanislaw Ignacy Witkiewicz, vîrful de lance al modernismului polonez. S-a spus nu o dată că acest roman îi anticipă, prin extraordinarul său vizionarism, prin proiecția anti-utopică, pe Huxley și Orwell. Distopie socială, Nesațul conturează, într-un amalgam de registre, imaginea unui teritoriu-laborator, unde oamenii sînt transformați în automate, iar cultura beneficiază de un Minister al Mecanizării. Romanul poate fi citit și ca parabolă a disoluției umanului și a artei deopotrivă. Pastilele de Murti-Bing, invenție a unui profet mongol, aduc tuturor fericirea prin spălarea creierului, așa cum va relua și interpreta întreaga poveste Czeslaw Milosz, în Gîndirea captivă, referindu-se la sistemele totalitare utopizante. După exact nouă ani de la publicarea romanului, în toamna lui 1939, în ziua cînd Uniunea Sovietică și Germania nazistă atacă Polonia, Witkiewicz se sinucide.
Deși nu e proiectat în nici un viitor îndepărtat, ci în trecutul apropiat al unei experiențe comuniste personale, romanul Întuneric la amiază (1940) al lui Arthur Koestler este considerat de aproape toți exegeții săi un text care distruge o utopie. Ca fost agent kominternist, Koestler depune mărturie prin intermediul acestui roman despre cauza pierdută a Revoluției, despre mașinăria criminală pe care dictatura comunistă a pus-o în funcțiune în Uniunea Sovietică, spulberînd vieți și conștiințe.
La scurtă vreme după încheierea războiului, în 1948, în România e scris un text distopic surprinzător. E povestirea Lobocoagularea prefrontală a lui Vasile Voiculescu, care va fi tipărită postum într-un volum abia în 1986. Iată cum începe: „Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită. Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească. Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii – mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată”.
Dar cum se realizează această minune societală? Prin coronița de lobocoagulare prefrontală, un procedeu de psihochirurgie devenit banal. „Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou-născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă tensiune”. Și astfel, indivizii (supuși în trei rînduri acestei operații) încetează să mai aibă personalitate și devin supușii perfecți.
Finalizat în 1949, dar blocat în editură și tipărit abia în 1961, cu o prefață scrisă la comandă, Memorii găsite în cada de baie este unul din textele de referință ale unui mare autor polonez, Stanislaw Lem. Apărut în română cu titlul Edificiul nebuniei absolute, anti-utopia lui Lem sondează cu precădere procesele de conștiință ale unui spion debutant, proiectat într-o lume super-tehnologizată, în care se confruntă cele două misterioase mașinării infernale, Edificiul și Antiedificiul.
Același interes pentru tribulațiile conștiinței, de data aceasta, a unui scriitor, apare în paginile micro-romanului semnat de disidentul slovac Dominik Tatarka, puțin cunoscut cititorilor din România. Demonul consimțirii apare în 1956 într-o revistă (spre a fi rapid scos din circulație). Text alegoric (cu nuanțe distopice), el este, în opinia lui Vacláv Havel, primul manifest al deziluziei și denunțării sistemului comunist, cu precădere în politica sa de transformare a scriitorilor în niște unelte propagandistice.
Tot o anti-utopie care datează din aceeași perioadă (finele anilor ’50) este și romanul lui Déry Tibor, Dl. G.A. în X, rezultat al unei experiențe personale de detenție. Spațiul proiectat într-un scenariu distopic, orașul X, este disolutiv și absurd, din cauza absenței oricărei norme. În el se instaurează o anarhie totală, care schimbă radical perspectiva asupra vieții și morții.
În următoarele decenii, dar mai cu seamă la începutul anilor ’70, apar cîteva romane care s-ar putea încadra în sfera distopicului, deși ele sînt de fapt alegorii negre ale sistemului totalitar care e comunismul. Este cazul prozei semnate de Karinthy Ferenc (fiul autorului Capillariei), apărut în 1970, cu un titlu imposibil de tradus, Epepe, povestea unei crize a comunicării și a limbajului. Un mare lingvist maghiar aterizează (la propriu) într-o lume stranie, pe care nu o înțelege și care îl ține captiv. O semnificație oarecum similară poate fi descifrată și în romanul Fata călău, al cehului Pavel Kohout (1978). Într-un univers concentraționar grotesc, relațiile dintre indivizi devin absurde, iar răul se banalizează.
În aceeași categorie a alegoriilor tenebroase, considerate de unii critici distopii, s-ar înscrie și A.E. Baconsky, cu Biserica neagră, roman scris în 1970-71 și tipărit în România abia în 1990. Sau Perimetrul zero al Oanei Orlea, sau Adio, Europa!, de I.D. Sîrbu sau Al doilea mesager, al lui Bujor Nedelcovici. Dar și romanul autorului maghiar, originar din România, Bodor Ádám, Zona Sinistra, din 1992.
Am încercat, pe cît mi-a stat în putință, să prezint un fel de bilanț (chiar dacă incomplet) al contra-utopiilor pe care le-au imaginat în secolul XX scriitorii Europei Centrale. Am recitit cîteva din aceste romane, ca să le am proaspete în minte. Și, după ce le-am terminat, mi-am dat seama că autorii lor au fost cu adevărat vizionari, deoarece trăiam deja cu toții în lumea închipuită de ei. Și am mai înțeles ceva, cu toată neliniștea și suferința: că acum, din nou, sîntem prinși și în menghină, și în clepsidră.
Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea din București.
