Lupta pentru accesul la apă nu este ceva nou în plan geo-politic și, mai ales în regiunile care cunosc un mare deficit în această privință, disputele sînt acerbe. Îmi vin în minte cîteva exemple recente: Etiopia și barajul său puternic contestat de principala țară beneficiară a Nilului, Egiptul (pe care Nilul l-a și creat), fricțiunile dintre Pakistan și India. Pentru unele state apa este o sursă vitală, la fel ca petrolul sau gazele. Însă nu țin minte să fi existat în istorie un (mini)război civil al apei. Adică vreo țară care să se autosaboteze cu o asemenea determinare precum a făcut-o România în ceea ce analele vor numi, fără îndoială, Criză apei din Câmpina chiar dacă arealul afectat a fost mult mai mare. Lansam captivantul volum al Georgianei Țăranu despre fascismul lui Iorga la singura librărie din orășelul subcarpatic cînd, după dezbatere, a apărut zvonul care îmi este atît de familiar – s-a luat apa. Pentru cineva care și-a trăit copilăria în stalinismul ceaușist, această sintagmă este cît se poate de cunoscută. Nu ne panicam deloc atunci cînd se lua ceva. Eram mai degrabă mirați cînd se băga ceva. Georgiana Țăranu a tras o concluzie simplă – deci trebuie să-mi cumpăr o sticlă de apă plată. Ce-i păsa ei, avînd în vedere că a doua zi se întorcea (probabil) la Constanța, lăsînd în spatele orașele Câmpina, Breaza, Băicoi și încă vreo 7-8 comune. Ploua binișor atunci cînd am ajuns acasă iar primul meu impuls a fost din nou de sorginte comunistă – Cum aș putea capta această mană prețioasă, mana cerului, picăturile de ploaie? Țin minte cum bunica mea colecta și ea apa de ploaie, care pesemne avea proprietăți miraculoase, deoarece se spăla pe cap numai cu ea. Mi-am redescoperit butoiul mare și verde de 60 de litri, care înainte vreme era destinat varzei murate și care zăcea abandonat în pivnița casei vechi. L-am repatriat împreună cu un alt bidon albastru, de numai 20 de litri. Acestea trebuiau umplute. Iar pentru asta există burlanele casei, care facilitează tranzitul apeie de ploaie din natură către casă. Am așezat ligheanul de rufe în dreptul burlanului. Spălarea rufelor urmă să nu mai fie o prioritate pentru mai bine de o sută de mii de oameni în următoarele două săptămîni. Ligheanul se umplea, scriitorul îl deșerta, butoiul se umplea, apă de ploaie se acumula, ca să fiu un mic poet de duzină. Sînt oricum destui în Câmpina. Chiar și a două a zi a plouat binișor, dar nu ca în seara precedentă, astfel încît eram sigur că am rezervele necesare pentru a face față pînă lunea următoare, în care autoritățile au dat maxime asigurări că se va relua furnizarea apei. Vărul meu mai mare îmi era însă mult superior – avea un butoi de o sută de litri și, ingenios, a amplasat și o pubelă neagră ecologică în dreptul unei burlan. Împreună ne puteam baza pe vreo trei sute de litri de apă de ploaie, ceea ce nu-i putea face decît melancolici și furioși pe miile de câmpineni care locuiau la bloc! Dacă aș fi fost un Sorin Stoica, dacă aș fi avut curiozitatea lui bolnăvicioasă, m-aș fi amestecat mai mult printre oamenii care își umpleau bidoanele la punctele strategice, i-a fi ascultat, aș fi notat, instigat, întrebat. Pe de altă parte, vîrsta și obligațiile profesionale și familale m-au forțat să mă gîndesc mai mult la mine. Mai ales că de două ori mi-am încărcat mașina cu bidoane cu apă din satul Buștenari care (mai) avea apă pentru că aceasta era asigurată din niște rezervoare. A avut pînă cînd nu a mai avut. Vineri și micul sat al lui Geo Bogza și Radu Tudoran a rămas fără ea. Nu știu cît de afectați au fost locuitorii lui, avînd în vedere că multe case au în continuare celebra toaletă în curte. Unele poate că s-au dotat și cu un grup sanitar în interiorul caselor dar l-au păstrat ca alternativă (foarte valabilă, după cum s-a constatat) și pe cel din curte. În oraș au fost amplasate mai multe bazine cu apă nepotabilă în mai multe puncte, cu o capacitate de la o mie de litri la trei mii, realimentate frecvent. Aici mi-am întîlnit concetățenii oropsiți, care și-au păstrat totuși calmul de care nu-i credeam capabili. Or fi fost și mici incidente, dar ele au fost nesemnificative, chiar dacă anumite televiziuni de scandal, televiziuni antisistem și pro-Putin, au încercat din răsputeri să pună paie peste foc. Și cum în Câmpina nu prea era apă care să stingă, se dorea un incendiu național. Dezamăgire. Situația a pus paie peste focul disputelor politice. Războiul civil al apei a avut loc între trei din cele patru partide de la guvernare și nu putem decît să-i mulțumim lui Dumnezeu că UDMR nu s-a amestecat, confirmînd că rămîne partidul cel mai matur al României. Probail că dacă nu ar avea legături atît de fine cu regimul filoputinist al lui Viktor Orban chiar așa ar fi. Dar nu sîntem naivi. Barajul fiind în nordul Prahovei, mult la sud de Covasna, interesul lui a fost minim. Ce, nouă, prahovenilor ne-a păsat de ce s-a întîmplat la Praid? Războiul civil al apei a venit cum nu se poate mai prost, căci cu o săptămîna în urmă trecusem prin criză trecerii cu calea ferată de pe DN1, cînd traversele au trebuit înlocuite iar traficul deviat pe obscure drumuri județene și comunale, astfel încît un drum banal de 30 de kilometri, pe care-l parcurgeai în maximum o jumătate de ora a ajuns să fie parcurs și în două ore, sleind nervii tuturor celor care au avut neșansa de a fi fie obligați să aibă drum pe acolo.
Autoritățile locale, luate complet prin suprindere ca și întreaga populație, nu s-au descurcat rău, în condițiile în care nu aveau nici o vină dar aceasta nu însemnă nimic în fața furiei și fustrărilor care s-au acumulat și care vor fi decontate electoral peste doi ani și jumătate, la următoarele alegeri locale cînd partidele de extremă dreapta, de extracție putinistă, vor scoate la luminia toată această poveste neplăcută, pentru a o mătura pe actuala deținătoare a fotoliului din Casa cu Grifoni, sediul Primăriei Câmpinei. Nu-mi fac iluzii. Din fericire, situația nu a degenerat, nu au avut loc revolte iar angajații primăriei care au distribuit apa îmbuteliată, din rezervele statului, nu au fost linșați – oricum erau păziți de jandarmi! Amuzant, unii câmpineni au refuzat un anumit tip de apă plată, afirmînd că ei obișnuiesc să bea numai Evian. Alții s-au organizat. Președintele unei mici asociații locale s-a oferit să transporte apă plată bătrînilor care nu se puteau deplasa, cu propria lui mașină (care nu este un jeep impozant), iar din țară au venit ajutoare consistente (din Ilfov, din Brașov, din Buzău și chiar Timișoara sau Bistrița-Năsăud). Faptul că Inspectoratul pentru Situații de Urgență a reacționat rapid și eficient nu mai miră pe nimeni, căci această instituție pare de ani buni și de departe cea mai bine organziata și eficientă din toată România, capabilă de eroism atît în interiorul frontierelor noastre cît și în afara lor (în Franța sau Grecia, unde pompierii noștri, vară de vară, sînt priviți ca niște eroi). La scurt timp de la încheierea crizei, am primit din partea Editurii Polirom cartea scriitorului-aventurier francez Cédric Gras despre efectele secării fostei Mări de Aral, care ar trebui să ne pună serios pe gînduri, căci Aralul avea 68.000 de kilometru pătrați, de două ori cît Belgia, din care nu au mai rămas decît 7.000. „O suprafață care scade implacabil. (...) Dacă omul a trăit mereu într-un peisaj etern prin comparție cu scurta lui viață, de acum mediul se degradează de la o generație la altă. Planeta își trăiește metamorfozele cu mare viteză.” Aș putea fi tentat să cred că noi sîntem un pic mai norocoși decît alții dar, pe de altă parte, proasta noastră administrare și iarna-primăvara-vara și, pe deasupra și toamna vrajbei noastre, compensează din plin dărnicia naturii moștenite. Sîntem experți în a ne trage singuri glonțul în picior.
Două cuvinte vor rămîne după finalul acestui mini-război civil al apei – potabilitate și, antonimul său (!) turbiditate. Care aduce rău de tot cu trupiditate. Totuși, ceva-mi spune că povestea asta nu s-a terminat ci doar a luat o pauză. De aceea mi-am umplut butoiul cu apă de ploaie iar orice bidon de cinci litri de apă plată golit este imediat umplut cu apă de la robinet. Care acum ar fi potabilă dar strînsă în cadă, reflectă o nuanță gălbuie de toamnă, fapt ce mi-a cam distrus încrederea în apa de Paltinu. Nu-mi rămîne decît să sper că viitoare criză a apei din Câmpina mă va suprinde un pic mai bine pregătit, cu cel puțin o sută de litri de apă potabilă și/sau de ploaie stocate. Nu-mi pare rău decît după brățara mea neagră de mînă, care avea gravate cuvintele lui Cicero (Dum spiro, spero) pe care, în uriașul și constantul efort de a umple bidoane și butoaie, am pierdut-o. Pe de altă parte, parcă după greul an 2025, nici cuvintele lui Cicero nu mă mai inspiră așa cum o făceau mai de mult.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
.jpg)
