Maiorescu a avut un simţ istoric formidabil, pe care exegezele l-au cam omis. În faimoasele studii pe care i le-a consacrat la sfîrşitul interbelicului, Lovinescu îi schiţează lui Maiorescu portretul unei personalităţi de tip eleatic, care nu a evoluat. Spune Lovinescu: personalitatea maioresciană era cristalizată de la 20 de ani şi pînă la 77 de ani, cînd a murit, el nu s-a schimbat. A susţinut aceleaşi idei, ceea ce trebuie înțeles şi în partea pozitivă, şi în cea negativă. Maiorescu a dobîndit autoritate tocmai prin consecvenţă în idei și principii. Pe de altă parte, a pierdut contactul cu tinerele generaţii, care l-au văzut ca pe o figură anacronică, a trecutului, astfel că, la începutul secolului al XX-lea, tinerii s-au apropiat mai mult de Iorga și de Gherea. În realitate însă, simţul istoric al lui Maiorescu a fost remarcabil, pentru că el şi-a adaptat principiile estetice formulate în tinereţe la literatura momentului. A încercat să-i înţeleagă pe scriitorii vremii lui. Inclusiv lui Lovinescu, i-a corectat drama De peste prag, cu care debuta în 1906. Deci îşi rupea din timpul său pentru a citi aceste producţii literare ale tinerilor.
Maiorescu, s-a mai spus, a practicat o critică fragmentară și ocazională și nu a lucrat sistematic în domeniul criticii și teoriei literare, n-a rămas mare lucru după el, doar articole polemice și nici o carte. Da, dar aceste articole sînt fundamentale, pentru că pe ele s-a creat temelia criticii literare românești după aceea [...].
Primul discipol al lui Maiorescu şi cel care l-a iubit cel mai mult a fost Duiliu Zamfirescu, un foarte bun diplomat şi un excepţional scriitor. Corespondenţa dintre Duiliu Zamfirescu şi Maiorescu este un monument literar absolut formidabil, în care Eugen Lovinescu vede o împlinire a literaturii române epistolare. Lovinescu îl consideră pe Duiliu Zamfirescu „scriitorul nostru clasic prin excelenţă”, ca ţinută stilistică și ca ţinută morală şi intelectuală. Zamfirescu și-a modelat personalitatea în liniile lui Maiorescu şi în ucenicia pe lîngă magistru a dovedit o sensibilitate foarte complexă, un suflet nuanţat, o inteligenţă remarcabilă şi o delicateţe cu totul neobişnuită. Maiorescu a rupt legăturile cu Duiliu Zamfirescu într-un moment dramatic, în 1909. Maiorescu l-a atacat pe Duiliu Zamfirescu în urma discursului de recepţie de la Academie, intitulat „Poporanismul în literatură”. Duiliu Zamfirescu combătea ideea că literatura română trebuie să mai fie ancorată în cultura populară, în elementul etnic şi în elementul rural. Or, astea erau chiar ideile dragi ale lui Maiorescu încă din tinereţe, din articole precum „Asupra poeziei noastre populare” sau „Literatura română şi străinătatea”. Mai mult, Maiorescu s-a simţit atacat de discipolul său și i-a răspuns drastic. A fost o execuţie formidabilă, care arată evident talentul de mare polemist al lui Maiorescu, la care Duiliu Zamfirescu nu a mai răspuns. Zamfirescu a avut delicateţea de a accepta ruptura de magistru şi nici chiar în momente dramatice, cînd a fost dat afară din diplomaţie, cînd a fost acuzat de lipsă de patriotism, cînd, în 1913, era să-şi piardă onoarea şi l-a provocat la duel pe colonelul Stratulescu, din cauza căruia era acuzat de trădare, nu a scris nici un rînd de rău și nici n-a vorbit urît despre magistrul său. Dimpotrivă, l-a evocat întotdeauna cu admiraţie de cîte ori a avut prilejul.
Dar, pentru că eu sînt istoric şi critic literar, m-a interesat ce urme a lăsat Maiorescu în critica şi în istoria literară. Evident că primii discipoli sînt cei care au preluat direcţia Convorbirilor literare la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Dintre ei s-a distins cel mai mult Mihail Dragomirescu. O figură mai puţin cunoscută astăzi, dar care, la acea vreme, a avut curajul de a polemiza cu Gherea în paginile Convorbirilor literare şi a avut, apoi, îndrăzneala de a se despărţi de Maiorescu tocmai pentru că i se părea că Maiorescu nu era consecvent pînă la capăt cu principiul autonomiei esteticului. Dragomirescu a înfiinţat o altă revistă, Convorbiri critice, în care el pretindea că ar fi mai maiorescian decît Maiorescu însuşi. Doar că maiorescianismul nu este o formulă dogmatică și Maiorescu a avut simțul istoric să se adapteze la realitatea literaturii momentului. Un spirit dogmatic, un foarte bun estetician a fost Mihail Dragomirescu, dar a fost un om lipsit de gust și de intuiție, fiind tocmai de aceea ironizat în interbelic de Lovinescu şi de criticii din jurul cenaclului „Sburătorul”.
Următorul discipol important este Garabet Ibrăileanu, care a fost asociat, în general, cu Gherea. Or, eu susțin că există o dimensiune junimistă a grupării de la Viaţa Românească, pe care istoria literară n-a relevat-o. Gîndiţi-vă, cum ar putea fraţii Teodoreanu sau sonetistul Codreanu să fie poporanişti? Ei erau străini de orice fel de ideologie. La fel, Topîrceanu. Altfel spus, la Viaţa Românească se cristalizează un alt tip de modernitate, și anume una racordată la tradiţie, pentru că Ibrăileanu este teoreticianul specificului naţional în acelaşi spirit în care junimiştii continuau linia paşoptistă, adică fără patos și fără exagerare. Ne amintim ce spunea Eminescu despre Maiorescu, că ar susţine naţionalitatea „în marginile adevărului”. Exact despre adevăr este vorba. Eu cred că şi gruparea Viaţa Românească a fost o grupare elitistă, la fel ca Junimea. Există un fond aristocratic al atitudinii lui Ibrăileanu – un roman ca Adela nu poate să fie al unui ideolog poporanist sau gherist, pentru că se simte că e al unui spirit extrem de cultivat, cititor de Proust și de Anatol France. Și nici un critic combatant nu a fost Ibrăileanu, ci un critic de gust, extrem de rafinat, cu gustul infinitului mic, ceea ce se vede și în Adela. [...]
Dar să ajungem la interbelic şi la cel mai important discipol maiorescian – Eugen Lovinescu. El nu a avut şansa de a intra la Universitatea din Iaşi, pentru că a concurat cu Ibrăileanu pe acelaşi post. Ibrăileanu era deja de mult la Viaţa Românească și era clar Lovinescu nu a avut şanse. Nu că nu ar fi meritat, ar fi meritat din plin. Eu nu sînt de acord nici cu cei care spun că Lovinescu ar fi meritat, iar Ibrăileanu nu. Ar fi meritat, de bună seamă, amîndoi să fie la Universitate. Lovinescu însă şi-a construit o personalitate bovarică – moldoveanul Lovinescu! Apoi, a susţinut doctrinar ideologia liberală în Istoria civilizaţiei române moderne. Dar există doi Lovinescu. După 1930, gîndirea lui Lovinescu şi tot ceea ce face el ţine de o dimensiune conservatoare a personalităţii lui, lucru evident în modul în care el se apropie de Junimea. Lovinescu scrie despre Maiorescu şi Junimea la sfîrşitul interbelicului, ridicînd un veritabil monument junimiştilor, în condiţiile în care în tinereţe, în opera sa de doctrină, contesta ca fiind prea radicală reacţiunea Junimii față de liberalismul muntean. Or, acum nu i se mai pare că junimiştii sînt reacţionari, dimpotrivă, el face un elogiu lui Maiorescu că a fost omul providenţial care a văzut cel mai limpede lucrurile la vremea sa şi, pe lîngă monografia pe care i-o consacră, alcătuieşte o Antologie a ideologiei junimiste, o Antologie a scriitorilor ocazionali de la Junimea şi o micro-monografie P.P. Carp, critic literar şi literat, în care susține că P.P. Carp ar fi avut un excepţional talent de critic, dacă s-ar fi exersat în direcţia asta.
Deci Lovinescu aduce un elogiu lui Maiorescu într-un context în care Iorga, la centenarul naşterii lui Maiorescu, a interzis manifestările dedicate lui Maiorescu. De altfel, Lovinescu spune că, prin personalitatea lui, prin tipul său de structură sufletească, incapabil de dialog, incapabil de atenţie faţă de ceilalţi, Iorga generează în spaţiul public intoleranţă. Și Călinescu, din punctul meu de vedere, a fost tot o astfel de personalitate, la fel ca Iorga. Maiorescu şi Lovinescu, însă, nu au fost așa. Au ştiut să-i asculte pe cei din jurul lor, să-i încurajeze pe tineri şi să pledeze pentru aspirația către impersonalitate, care face cu adevărat valoarea omului.
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, o grupare de intelectuali de la Sibiu, în frunte cu Ion Negoiţescu, adresa o scrisoare deschisă lui Eugen Lovinescu, care i-a recunoscut drept a patra generaţie post-maioresciană. După cea a lui Dragomirescu, a lui Ibrăileanu, după cea a lui Lovinescu şi a tinerilor din cercul „Sburătorului”, iată, s-a afirmat o a patra generaţie post-maioresciană, care în anii ’70 a declanşat o adevărată polemică între maiorescieni şi călinescieni. Ei fiind maiorescieni, spuneau că un critic literar autentic nu se poate lipsi de o pregătire filozofică prealabilă. Or, călinescianismul făcea ravagii în anii ’70 producînd o critică impresionistă, care pune accent doar pe expresie, fără să se bazeze pe niște norme, pe un sistem de judecată estetică a operei de artă.
Așadar, care a fost destinul postum al lui Maiorescu? În interbelic nu a avut urmași în afară de Lovinescu şi Steinhardt, care-l citează pe Maiorescu la volumul său de debut, Antisthius, şi vorbeşte de lipsa de bun-simţ a generaţiei lui, spunînd că „ar trebui să ne întoarcem la Maiorescu”. [...] În comunism, în anii ’50, Gherea şi Ibrăileanu au fost exaltaţi ca exponenţi ai ideologiei socialiste, iar Maiorescu şi Lovinescu au fost puşi la index. În anii ’60 au fost redescoperiţi, graţie lui Liviu Rusu şi liderilor generaţiei ’60 de critici literari, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, care și-au făcut tezele de doctorat chiar despre Maiorescu şi, respectiv, Lovinescu. Urmează protocronismul, perioada anilor ’70, cînd steaua lui Călinescu se înalţă din nou. [...]
Mai este Maiorescu astăzi necesar? Mai poate el avea discipoli? Ce ne mai spune nouă modelul Maiorescu în cultură şi, în particular, în critica literară? Dar mai există oare o instituţie a criticii literare care să discearnă valorile? A fi critic literar nu înseamnă a fi specializat în comentariul literaturii. Critica literară, de fapt, are o funcţie socială pe care Maiorescu a ilustrat-o la vremea sa. A face critică literară înseamnă a face şi critica culturii, și critica moravurilor și a spiritului public. Maiorescu a lăsat un aforism care spune aşa: „Oamenii şi lucrurile trebuie judecate după umbra pe care o lasă”. Iar tot el, într‑un alt loc, spune că „cea mai de nesuportat tiranie este cea care se face în numele libertăţilor”, „pentru că asta e tirania mediocrităţii”. [...] Un intelectual care nu renunţă la sine şi care caută în cultură afirmarea ego-ului sau un mijloc de a parveni nu e un adevărat intelectual. Iar Maiorescu nu a fost nici pe departe un „terian ardelean”, cum spune Călinescu, ci a fost un „burghez aristocratizat” și o personalitate providențială pentru cultura română, cum zice Steinhardt.
(Fragment din conferința susținută pe data de 13 noiembrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Iași. Textul a fost editat, urmare a trecerii de la oralitate la forma scrisă.)
Antonio Patraș este critic literar și profesor la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași.
.jpg)
