Mă întreb adesea, privind cu un ochi la mine și cu altul la neamul din care mă trag, de unde vine această așteptare pe care o purtăm în oase ca pe un reumatism vechi; așteptarea ca cineva, altcineva, oricine altcineva, să vină și să ne scape. Scriu, așadar, ca una dintre părțile implicate; m-am surprins eu însămi, de multe ori, scrutînd orizontul după un izbăvitor și, rușinată de propria pîndă, am hotărît să o cercetez în loc să o ascund. Eu însămi sînt materia cărții mele, spunea bătrînul din Périgord; dacă materia aceasta e frămîntată cu aluat românesc, cu atît mai mult se cuvine să o pipăi cu degetele mele.
Copil fiind, am auzit în bucătăria bunicilor formula spusă pe jumătate în glumă: „Vin americanii”. Nu veneau. Au trecut decenii. Dar fraza își făcea lucrarea ei tainică: muta izbăvirea în afara noastră, undeva peste Ocean, și ne dispensa, cu o dulceață otrăvită, de truda de a ne izbăvi singuri. Îmi amintesc mirosul acelei bucătării mai limpede decît multe idei citite de atunci; poate pentru că acolo, între lingura de lemn și radioul dat încet, am învățat prima mea lecție despre așteptare. Iată, în două vorbe, tot eseul meu; restul e zăbava unui om căruia îi place să întoarcă gîndul pe toate fețele, cum întorci o nucă în palmă înainte să o spargi.
Gustave Le Bon, deloc blînd cu speța noastră, scria că mulțimea este o „turmă servilă care nu se va descurca niciodată fără maestru” (Psihologia mulțimilor, Editura Cartex). Aspru cuvînt; îl iau cu îndoială, căci am văzut și mulțimi care s-au descurcat, și maeștri care au dus turma în prăpastie. Observația lui rămîne totuși ca un ghimpe: în sufletul colectiv, spune el, setea de supunere cîntărește mai greu decît setea de libertate; oamenii adunați laolaltă se pleacă instinctiv dinaintea celui care se declară stăpînul lor, iar relația cu salvatorul îmbracă întotdeauna o formă religioasă. Eroul aclamat este, pentru mulțime, un zeu, pînă în ziua în care dă greș; atunci aceeași mulțime îl sfîșie, răzbunîndu-se, zice Le Bon, pentru că s-a înclinat dinaintea unei superiorități pe care n-o mai recunoaște. Cîți zei politici am uns și am detronat noi, românii, numai în ultimele trei decenii? Îi ridicăm pe umeri iarna și îi ardem în efigie primăvara, cu o hărnicie pe care n-o punem în nimic altceva.
Dar Le Bon vorbea despre toate mulțimile, eu vreau să vorbesc despre a noastră. Ce are cultura română de îngrașă atît de bine acest pămînt al așteptării? Mă uit la basmele noastre, căci basmul este visul cu ochii deschiși al unui neam; psihanaliștii care au cercetat folclorul ca pe un inconștient etnic au arătat cît de mult din structura noastră afectivă doarme în aceste povești (S. Reghintovschi, Psychoanalysis of Romanian Folk Tales, 2023; și A fost o dată ca niciodată..., Editura Trei, 2026). Făt-Frumos al nostru plînge nenăscut, iar tatăl îi promite tinerețe fără bătrînețe ca să-l scoată în lume. Împărăția, băgați de seamă, zace blestemată, adormită, înghițită de zmeu, pînă vine unul singur, ales, care face totul în locul tuturor; ceilalți dorm. Miorița merge mai departe: acolo așteptarea însăși se stinge, ciobanul își pregătește nunta cosmică, iar singura instanță activă rămîne mama care îl caută. Între somnul împărăției și resemnarea mioritică, unde este omul care se ridică și își vede de treabă? Îl găsesc, ce-i drept, în Meșterul Manole, dar și acolo, ca să stea zidul, trebuie zidită de vie o femeie. Mă opresc o clipă asupra acestui trup de femeie prins în zid, pentru că imaginea îmi stăruie în piept ca o apăsare: tot ce durează la noi pare să ceară un trup, de obicei al altcuiva, adesea al unei femei. Fapta se sprijină pe jertfă acolo unde ar fi putut sta pe meșteșug.
„Capul plecat sabia nu-l taie”, ne învățăm copiii, uitînd să adăugăm că același cap plecat rămîne fără cer. „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea”, dar punțile noastre s-au dovedit lungi de secole, și frăția cu dracul s-a făcut obicei. Sînt proverbe de supraviețuitor și înțelepciune de iernat. Ele au ținut neamul în viață, cum te ține în viață și hibernarea; cine hibernează prea mult uită însă să se mai trezească singur și așteaptă primăvara ca pe o zeiță mîntuitoare.
Istoria a turnat beton peste aceste tipare. Cinci sute de ani am trăit cu ochii la un Vodă bun care să ne apere de Vodă cel rău, de turc, de boier, de fanariot; apoi la un rege străin adus tocmai fiindcă în ai noștri nu ne încredeam; apoi la mareșali și conducători care ne-au promis izbăvirea și ne-au adus dezastrul; apoi la „americani”; apoi, după 1989, la o procesiune întreagă de Mesia electorali, fiecare jurînd că el, în sfîrșit el, ne va face „ca afară”. Am votat salvatori cum aprinzi lumînări: cu evlavie, în serie, și cam cu același efect asupra întunericului. Cînd m-am mirat de această credință mereu înșelată și mereu renăscută, mi-am amintit că mirarea e nedreaptă: omul lăsat de toate instituțiile lui, de stat, de spital, de școală, de Justiție, speră logic într-un izbăvitor. Cine n-a fost niciodată apărat visează un apărător. Nevoia de salvatori mi se pare simptomul unei răni vechi, rana de a nu fi contat.
Psihanaliza a vorbit despre structurile relaționale inconștiente care sînt la rădăcina compulsiei la repetiție în care victima, persecutorul și salvatorul își schimbă măștile la nesfîrșit. Freud, care mirosea idolii de la o poștă, i-a avertizat chiar pe medici împotriva lui „furor sanandi” (Psihologia inconștientului, în Opere, vol. 11, Editura Trei); furia de a vindeca, ambiția nemăsurată de a salva, care îl preface pe vindecător într-un Procust ce croiește realitatea pacientului după patul lui și repetă greșeala părinților care au sufocat autonomia copilului. Salvatorul nesătul are nevoie de victime cum are focul nevoie de lemne, el te ține acolo unde te-a găsit. Tot Freud, în Disconfort în cultură, coboară și mai adînc, pînă la rădăcina tuturor salvatorilor: „Nu știu să existe o trebuință infantilă la fel de puternică precum este cea de protecție din partea tatălui” (Opere, vol. 9, Editura Trei). Neputința infantilă nu se stinge odată cu creșterea, ea se prelungește, scrie el, susținută permanent de teama față de puterea superioară a destinului. Omul de rînd nu-și poate imagina providența altfel decît sub chipul unui tată imens de înălțat. De la tatăl ceresc la salvatorul politic nu e decît o treaptă, iar noi am coborît-o mereu cu evlavie, votînd ca niște copii care se roagă. Mă întreb cîți dintre salvatorii noștri publici, politici, mediatici, chiar duhovnicești, trăiesc tocmai din neputința pe care pretind că o vindecă, cum trăiește doctorul din boală și avocatul din pricină. O societate care cere salvatori va produce negreșit oameni care au nevoie ca ea să rămînă de nesalvat.
Și să nu se creadă că vorbesc numai despre scena mare a cetății; același joc se joacă, cu decoruri mai sărace, în fiecare casă. Cunosc mame care s-au făcut martire de bunăvoie, tați care „s-au sacrificat” cu atîta zgomot încît jertfa lor a devenit chirie plătită de copii o viață întreagă, cunosc plecați în străinătate care trimit acasă bani și pachete cum arunci frînghii unora care refuză să iasă din apă, fiindcă pe mal i-ar aștepta răspunderea. Cunosc, și aici tresar căci m-am recunoscut, pe cel care sare să rezolve necazurile tuturor pentru a nu da ochii cu ale sale. Salvarea altuia e uneori cel mai elegant mod de a fugi de tine: pari sfînt și ești doar plecat de acasă. Înainte de a căuta salvatorul în palat, să-l căutăm în oglindă, unde stă adesea deghizat în om săritor.
Căci iată paradoxul pe care îl port ca pe o pietricică în pantof: salvatorul și victima se nasc împreună, gemeni lipiți la spate. Ca să existe unul, celălalt trebuie să rămînă mereu puțin bolnav. De aceea salvatorii noștri ne-au lăsat mereu la fel de neajutorați, emanciparea noastră i-ar fi lăsat șomeri. Și de aceea, poate, îi și alegem astfel: pe cei care ne promit că ne vor duce în cîrcă, ocolindu-i cu grijă pe cei care ne-ar învăța să mergem. Cine promite cîrca primește votul, cine promite mersul pe propriile picioare primește bănuiala că vrea să ne ostenească.
Cercetătorii de azi au arătat că nevoia de eroi crește din același sol cu deznădejdea: figurile eroice și antieroice, un Batman, un Joker, sînt fețe ale depresiei colective, ecrane pe care o cultură își proiectează neputința și furia (Reghintovschi & Reghintovschi, Faces of depression. Why do we need Batman, Joker, and Bane?, Frontiers in Psychology, 2025). Dacă e așa, întrebarea „De ce avem nevoie de salvatori?” se traduce mai cinstit: „De ce ne este atît de greu să ne plîngem singuri pierderile?”. Raluca Soreanu, într-o carte despre rănile colective, observă că doliul este „traseul de la rană la cicatrice, trecînd prin simboluri” (Working-through Collective Wounds, Palgrave, 2018). Pentru ca rănile să devină cicatrici, procesul întrerupt al simbolizării trebuie reluat; noi nu l-am reluat. Un neam care nu și-a jelit niciodată cum se cuvine morții, foametea, deportările, umilințele, care a trecut de la o traumă la alta cum treci prin vamă, cu capul plecat și bagajul nedesfăcut, rămîne fără răgazul doliului și cu graba speranței. Iar speranța grăbită, nedospită, ia întotdeauna chip de om providențial. Doliul, am învățat din propria experiență, se face cu tot corpul; cine sare peste el poartă mai departe, în piept, o greutate fără nume, iar greutățile fără nume caută stăpîni.
Există totuși o ieșire din triunghi, o poziție, aceea de martor. Cine privește lupta dintre călău, victimă și izbăvitor fără să se lase înghițit de ea, cine îndrăznește să pună în cuvinte ceea ce vede, acela sparge vraja. Martorul, prin limbaj, poate regla relațiile de putere și poate deschide o nouă narațiune (O geografie a fragilității, Editura Trei, 2026). Îmi place gîndul acesta pentru că îți cere doar ochi deschiși și gură nefricoasă. A deveni propriul tău martor, a-ți privi viața și țara cu observație participativă, cu un pas înapoi și fără sufleor, mi se pare singura salvare care se poate lipsi de salvator.
Nu vreau să închei cu o predică, fiindcă nu sufăr predicile, nici măcar pe ale mele. Spun doar atît: mă îndoiesc că ne vom lepăda vreodată cu totul de nevoia de salvatori, și poate că lepădarea deplină ar fi o sărăcire; e omenesc să vrei să fii scos din apă cînd te îneci, și e uman să întinzi mîna celui care se îneacă. Dar aș vrea să apuc ziua în care copiii noștri vor asculta basmul cu împărăția adormită și vor întreba, nedumeriți: „Dar oamenii aceia de ce nu s-au trezit singuri?”. În ziua aceea, Făt-Frumos va putea, în sfîrșit, să iasă la pensie. Iar noi, rămași fără salvatori, vom avea de învățat ceva mai anevoios și mai demn: să fim, unii altora, martori. Și fiecare, sieși, om întreg.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: O geografie a fragilității (Editura Trei, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
