Cred că sîntem într-un moment istoric. Pentru prima oară în istoria modernă şi contemporană, Rusia are o politică structurată şi care se referă concret şi special la România. Sigur că este un moment de ruptură care, ca orice moment de acest gen din istorie, păstrează și elemente de continuitate. Dacă vreţi, pot fi găsite asemănări cu felul în care Imperiul Rus percepea Principatele Române în epoca lui Nicolae I, în prima treime a secolului al XIX-lea, cînd istoriografia românească vorbește mult despre intenţia Rusiei de a cuceri Principatele Române. În realitate, intenţia Rusiei nu a fost atît de a cuceri Principatele Române teritorial şi politic, cît de a le transforma într-un fel de centură de siguranţă împotriva penetrării gîndirii revoluţionare în spaţiul rus. Dar trăim, totuși, un moment de ruptură în continuitatea relațiilor ruso-române pentru că acum această relație nu se mai reduce la reacţii politice de moment și nu vizează schimbări de atitudine pe termen scurt. Acum, Rusia vizează schimbări culturale, vizează adevărate răsturnări culturale.
Dacă analizăm cu atenție politica Rusiei față de România din ultimul timp, putem sesiza o anume întoarcere în istorie a politicii ruse. Ei au această obsesie pentru reluarea proceselor istorice, de altfel. În cazul nostru, ei vor să se întoarcă la un moment pe care-l consideră definitoriu pentru relaţiile cu noi, pentru relațiile dintre cele două state. Este adevărat ceea ce sesiza un istoric foarte bun al relaţiilor româno-ruse, Victor Taki, în cartea sa despre Rusia la Dunărea de Jos, anume că, în pofida faptului că au avut atîtea interacţiuni politice şi militare, românii şi ruşii nu s-au cunoscut niciodată prea bine. Iar ce se petrece acum este că ruşii se întorc simbolic, politic, la un moment în care au pierdut lupta pentru sufletele românilor. Așadar, se întorc la momentul care a urmat Războiului Crimeei, cînd avem de-a face cu o occidentalizare accelerată a elitelor politice româneşti, cînd, spun ei, România s-a pierdut pe sine, renunţînd la tradiţia ortodoxă, la tradiția slavă, ieşind din comuniunea cu poporul rus. Ruşii consideră că, prin ieşirea din această comuniune, România şi românii s-au pierdut pe sine și cînd spun că politica lor de astăzi vizează aceste răsturnări culturale, dar și că sînt obsedați de reluarea proceselor istorice, înțelegeți la ce mă refer. [...]
Se poate observa clar: cu cît mai mare a fost concentrarea culturii ruse pe filonul slav, pan-ortodox, cu atît au crescut dispreţul şi agresivitatea culturală şi politică ale acestui popor faţă de români. Felul în care s-a desfăşurat, de pildă, Primul Război Mondial a arătat foarte clar că alianța dintre Imperiul Rus și România a fost concepută de către elitele ambelor state ca o relaţie mimată de încredere și care sigur a dus, pînă la urmă, aproape la pierderea ambilor aliaţi.
Revoluţia bolşevică a adăugat acestui substrat de neîncredere reciprocă un tip de ostilitate ideologică, iar aceasta, în opinia mea, nu a influenţat radical percepţia românilor de către ruşi. Chiar şi aşa, în condiţiile unui interes politic major faţă de România în anii de dinaintea și de după Primul Război Mondial, cred că nu putem vorbi despre existenţa unei bine conturate politici rusești față de România. Subliniez, nici chiar după revoluţia bolşevică, pentru că, dacă ne uităm retrospectiv, vom vedea că toate iniţiativele ruseşti/sovietice, legate de România, au fost subordonate unor obiective strategice mult mai importante, concretizate în cîteva direcții.
Primul obiectiv, care mi se pare că este și cel mai interesant, cel mai important şi cel mai constant dintre toate, a fost pe direcţia ucraineană. Dacă ne uităm retrospectiv, tot ce s-a întreprins în legătură cu România de către URSS în perioada interbelică a fost în bună măsură legat de această direcţie ucraineană. De ce? Pentru că obiectivul principal al bolşevicilor a fost consolidarea unei statalităţi sovietice ucrainene pe o platformă care era, mai ales, antipoloneză şi antiromânească. Interpunerea formaţiunilor statale fictive din Ucraina, imediat după Revoluţia bolşevică – şi aici am în vedere Republica de la Donbas, Republica din Odessa şi în cele din urmă Ucraina sovietică –, în relaţia cu România, arată această preocupare. Înfiinţarea Republicii Moldoveneşti Transnistrene, care este direct legată de scoaterea Crimeei din componenţa Ucrainei, implicarea bolşevicilor centralişti din Ucraina în forjarea conceptului politic care a stat la baza înfiinţării Republicii Moldoveneşti, arată iarăși o preocupare constantă a bolşevicilor de la Moscova de a consolida Ucraina sovietică pe această platformă antiromânească a Ucrainei. Noi percepm și astăzi, în anumite forme și într-o anumită măsură, urmările acestei politici.
O altă direcţie de acțiune politică a fost direcţia bulgară. Nu mă voi opri prea mult asupra acestei direcții, dar voi aminti, doar, revolta de la Tatarbunar, din 1924 – un eveniment semnificativ, cu o foarte mare încărcătură simbolică. Traseul tuturor deciziilor care au dus la această revoltă arată că s-a urmat, într-o manieră deliberată şi clară, această direcţie antiromânească din politica sovietică.
Sigur, cea de-a treia direcție, la fel de importantă ca celelalte, a fost direcţia maghiară.
Toate aceste direcţii strategice, cărora le-a fost subordonată politica faţă de România, explică ceva esențial pentru a înțelege percepția pe care rușii au față de România: prezenţa disproporţionată a minoritarilor în rîndul „specialiştilor” pe probleme româneşti în sistemul instituţional sovietic, ca şi din interiorul mişcării comuniste româneşti. Mulți au a pus această prezenţă disproporţionată a minoritarilor în raport cu reprezentativitatea acestor minorităţi în viața politică românească pe seama legislaţiei discriminatorii a Regatului României și pe seama încercărilor de cîştigare a supremaţiei culturale şi politice în Transilvania. În realitate, principala cauză a acestei situații a fost această subordonare a obiectivelor româneşti unor obiective strategice mai mari, care transcend România.
Remarc, de asemenea, că, în pofida problemelor politice pe care Nicolae Ceauşescu le-a pus Uniunii Sovietice, nici măcar atunci România n-a constituit obiectul unei direcţii politice speciale. Poate cu excepţia așa-numitului model Andropov, cel care în anii ’70 a inaugurat un tip de politică cu un accent care seamănă foarte mult cu ceea ce se petrece astăzi, bazat pe diversiune şi pe influenţarea opiniei publice. Dacă citim cartea lui Roy Medvedev, Andropov cel necunoscut, vom vedea că, în anii ’70, URSS a activat o reţea de influență formată în principal din intelectuali, în rîndul cărora găsim nume cîndva celebre, astăzi poate mai puţin cunoscute, dar importante pentru felul în care s-a format la un moment dat opinia publică românească. [...]
Pe tot acest fond de presiune rusească directă şi indirectă, România a avut mereu o politică reactivă. Sigur că, dacă ne referim la momentele deja legendare pentru istoria diplomației noastre și la strălucita politică externă a lui Nicolae Titulescu atît de lăudată, şi anume recunoaşterea reciprocă în 1934, putem spune că am avut și momente de armonizare a relațiilor ruso-române. Însă, chiar și atunci, în pofida meritelor incontestabile ale lui Titulescu, cadența acestei armonizări a fost dictată de Rusia sovietică, ce a subordonat relația cu România unor obiective strategice mai mari. Acea recunoaștere reciprocă a fost urmată de returnarea celor 1.443 de lăzi de documente din Tezaur şi a osemintelor lui Dimitrie Cantemir. Astăzi, știm sigur că acele oseminte n-au aparţinut lui Dimitrie Cantemir. Iar în ceea ce privește Tezaurul nostru, e de ajuns să spunem că, în 1935, cînd avea loc returnarea valorilor documentare, se afla în arestul NKVD-ului și dădea declarații fostul şef al operaţiunilor cu aur din Gosbank – Banca de Stat a URSS. Acesta mărturisea anchetatorilor în detaliu și amănunțit ca un bancher adevărat numărul operațiunilor, cantitatea şi locul de tranzacţionare al aurului provenit din Tezaurul României. Aurul a fost valorificat pe piețe internaționale, mai ales în America şi Franţa, pentru contractarea de credite în vederea pornirii industrializării Rusiei. Mărturia directorului spune și că Franța a făcut tot posibilul să oprească aceste tranzacții și transportul aurului, dar nu a reușit, ceea ce arată că Franța cel puțin avea cunoștință că aurul României este tranzacționat de URSS. Adevărul este că, în momentul de faţă, noi ştim destul de precis ce s-a întîmplat cu aurul României aflat în acel Tezaur. Sigur că asta nu impietează cu nimic asupra obligaţiilor Rusiei. [...]
În momentul de faţă, trebuie spus foarte clar că România constituie o direcţie de politică externă strategică pentru Rusia. Din punctul meu de vedere, această concentrare strategică a Rusiei pe relația cu România mobilizează capacităţi care exced tot ceea ce mobilizase Rusia în relația cu noi în trecut. Aceste capacități și resurse sînt, în bună măsură, bazate pe diversiune şi intruziune, şi vizează obţinerea unor transformări culturale în România, de natură să asigure premisele unei instalări rusești pe termen lung. Din păcate, nu avem instituţiile apte şi cred că nici capacitatea de a răspunde eficient acestei politici.
Este îmbucurător, însă, că se constată o creştere a interesului nostru, politic și public, faţă de Rusia. Cu atît mai mult, cred că este necesar să înţelegem mai bine ceea ce se întîmplă acolo. În acest context, vreau să atrag atenţia asupra acestui fenomen nou, al dezvoltării la Moscova a unei politici externe structurate și dedicate României, un fenomen care cred că nu este îndeajuns de mult subliniat în opinia publică și nici în sistemul politic şi instituţional românesc.
Cosmin Popa este istoric, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.
