Pînă la urmă, trebuie să ne punem şi în situaţia copiilor noştri, a tinerilor şi să răspundem întrebărilor lor, care sînt aproape inevitabile. Mulţi dintre ei te întreabă: la ce bun trebuie să fac eu ceea ce-mi cereţi dumneavoastră, profesorii, tradiţia, cultura și alții? De ce trebuie să ştiu ceea ce îmi cereți să știu? Răspundem: trebuie să ştii ca să înţelegi cum e lumea, cum e cultura, cum e arta, cum e societatea. Realitatea este, însă, că trăim într-o lume în care n‑ai nevoie să ştii cum sînt alcătuite lucrurile. Cum e alcătuit microfonul acesta la care vorbesc? Nu ştiu, dar ştiu să-l folosesc. Știe cineva de aici cum de funcţionează telefoanele mobile? Foarte puțini, anume cei care le produc, dar marea, imensa majoritate a oamenilor nu știu cum funcţionează şi-l folosesc foarte bine. La fel este cu televizorul, cu automobilul etc.
Să facem un pas mai departe în cunoaștere: dacă te-ar întreba cineva la ce-i trebuie să ştie Legea lui Ohm, ce i-ai răspunde? Nu te poţi descurca în lume fără să știi Legea lui Ohm? Ba da, te poţi descurca foarte bine, poţi să pui în priză orice aparat şi să-l foloseşti fără să ştii Legea lui Ohm. Dar vin dinspre tineri întrebări şi mai grele: de ce trebuie să ştie cineva, care nu va face niciodată o specialitate în domeniul ştiinţific, analiză matematică? Vă reamintesc că trebuie să rezolvi zeci de exerciţii în liceu, multe fiind destul de plicticoase, și după ce ai dat teze, examene, bacalaureat, poţi să le uiţi. Surpriza mea – sau nici măcar nu mai e surpriză, dar poate aveam eu aşteptări mai mari – a fost cînd am încercat să explic studenților un anumit experiment pe care-l făcea Platon cu un sclav, un mic sclav crescut în casă, repetîndu-l. E vorba de povestea din Menon: cum redescoperi singur o teoremă celebră, aşa-zisa duplicare a pătratului. Ei bine, surpriza mea a fost că aproape nici unul dintre studenţii mei nu era nici măcar la nivelul sclavului lui Menon. Adică nu aveau nici cele mai elementare cunoştinţe de geometrie, ceea ce, într-un fel, avantaja modul în care putea decurge discuţia, dar, în sine, era destul de penibil. Așadar, de ce trebuie să ştii unele lucruri dacă tot le uiţi? Iar restul întrebărilor, aşa-zicînd de cultură generală – cum ar fi care e capitala Argentinei – le rezolvi cu Google. Acum nici nu mai e nevoie de Google, ai ChatGPT, îl întrebi şi-ţi spune imediat. Acum, ChatGPT scrie şi compuneri, îţi face eseuri, cine ştie ce o să mai facă peste cîţiva ani…
Şi ajungem la lucrurile care ne interesează pe noi, pe cei care ne ocupăm cu ştiinţele umane: la ce e bună latina? La ce e bună greaca veche? De curînd a apărut, sub titlul Kairos, un frumos manual de greacă veche, tradus de Ştefan Colceriu din germană, pe care Editura Humanitas îl prezintă sub semnătura lui Gabriel Liiceanu în felul următor: „E oare limba greacă moartă, cum spun unii, doar pentru că nu se mai vorbeşte azi? Sau e, de fapt, cea mai vie pentru că din ea au rodit limbile moderne ale Occidentului? Limba greacă este fundamentul pe care s-a ridicat civilizaţia mare a lumii. Ea este, pînă la urmă, limba noastră universală. Fără etimologiile eline, mintea noastră nu poate gîndi pînă la capăt. Fără ea, n-ar exista filozofia şi nici vocabularul ştiinţelor moderne”.
Eu am să fac pe avocatul diavolului şi am să spun că nu mă convinge această poveste. Da, e adevărat, vocabularul ştiinţelor moderne se constituie pe limba greacă. O mulţime de cuvinte vin fie direct din greacă, fie trec prin latină şi, evident, vin și o serie de elemente ţinînd de civilizaţie. Şi totuşi, pentru tînărul de astăzi, de ce ar fi asta important, cînd el poate găsi elementele fundamentale prin care să se descurce în viaţă, să-şi facă chiar o meserie, nu numai fără a şti limba greacă, dar şi fără a şti că anumite cuvinte pe care le folosim tot timpul provin din limba greacă?
Deci argumentele noastre nu sînt aşa de puternice. Am să suspend pentru o secundă ce cred eu şi am să citez un pasaj din Metafizica lui Aristotel, care ar putea sugera pe unde e răspunsul. Aristotel se întreabă şi el: la ce e bună filozofia? Şi răspunde simplu: la nimic, în esenţă. Adică toate celelalte arte – zice el, în sensul de ştiinţe, cuvîntul „artă” avea un sens mai larg la greci decît la noi, astăzi – sînt bune la ceva, toate sînt practice, toate ajută fie la necesităţile vieţii, fie la desfătare. Filozofia, însă, sau „ştiinţa supremă” cum o numeşte el, nu trebuie practicată pentru vreun folos străin, ci „aşa cum declarăm liber pe omul care ascultă numai de sine şi nu de altul, tot aşa şi pe aceasta o declarăm ca fiind singura liberă dintre ştiinţe, căci ea singură ţine de sine însăşi”. Şi adaugă, ca o concluzie: „Toate ştiinţele practice sînt mai necesare decît ea, mai bună însă nu e nici una”.
Sigur, e un pic enigmatic, dacă vreţi, ce înseamnă acest „mai bună”, dar cred că pot sugera imediat un răspuns. Tind să spun că există discipline sau lucruri pe care ar trebui să le studiem de dragul lor, nu fiindcă sînt bune la ceva. Sigur, dacă ştii latină o să ştii de unde vine cuvîntul „a învăţa” sau care e originea cuvîntului „doctor” şi aşa mai departe. La fel şi în cazul limbii greceşti, ca să ştii de unde vine cuvîntul „oftalmologie” şi poate asta o să te bucure cînd o să descifrezi o reţetă. Dar nu acesta este folosul, nu acesta este motivul pentru care ar trebui să înveţi aceste limbi sau alte lucruri, cum este algebra.
Există o frumuseţe intrinsecă a unor specialităţi și una dintre ele este, fără îndoială, matematica. Din păcate, tinerii noştri de astăzi, obosiţi de nenumărate exerciţii destul de plicticoase, nu mai cunosc şi nu mai înţeleg această frumusețe intrinsecă a matematicii. La fel sînt şi structurile unor limbi precum latina, dar și altele. Valoarea lor nu stă numai în ceea ce ne pot ele oferi – sigur, poţi să-ţi faci o profesie din studiul limbilor sau al matematicii sau poţi să afli unele lucruri importante în domeniul istoriei, al teologiei, al fizicii, dacă te interesează. Dar motivul principal pentru care le-ai studia este frumuseţea. De ce ne place muzica? Și care e sensul ascultării muzicii? E ceva practic? Nu e nimic practic. [...]
Au existat întotdeauna lucruri de folos, care nu se referau neapărat la criteriul practic şi este de spus că anticii sînt înaintea noastră în prețuirea acestor lucruri. Scopul artelor liberale, care făceau parte din programul de educație al omului mediu – unii zic că al unei elite, dar nu o elită restrînsă –, era acela de a crea un om liber, un cetățean. Dar aceste arte liberale încep să funcţioneze cu adevărat într-un moment în care cetăţile greceşti nu mai erau libere, Roma devenea un imperiu, noţiunea de cetăţenie şi de democraţie dispăruse. Eu nu idealizez deloc lumea anticilor. Dar la ce folosea de fapt această paideia? Cultura la ce folosea? Am spus că nu folosea, dar totuşi folosea, pentru că, pînă la urmă, e un oximoron aici: chiar şi lucrurile care nu folosesc, tot folosesc la ceva. Este vorba de bucuria dezinteresată de a afla, de a cunoaşte, de a şti. De a şti nu numai cum funcţionează lucrurile, ci a şti şi ce sînt ele, care e esenţa lor, care e natura lor. Și iarăși ne întrebăm: la ce foloseşte cunoașterea asta, în fond? De ce ar trebui să ştim cum sînt lucrurile? O să încerc să dau un fel de răspuns, nu este răspunsul meu, este răspunsul pe care-l dă Platon.
Platon ne-a lăsat un dialog care, în ciuda faptului că e dificil, complicat, a fost cel mai citit vreme de sute de ani: Timaios. Ceea ce avem este numai prima parte a unui dialog a cărui parte principală este un monolog, un discurs ţinut de un astronom, pe nume Timaios, despre care presupunem noi că e un pitagorician, dar nu e nici asta foarte sigur sau explicit, și care explică ceva complet straniu. El se pune în situaţia unui demiurg, a unui zeu-artizan, care confecţionează Universul. Zice: zeul acesta artizan se uită la model, la arhetip, îl copiază, măsoară şi taie, decupează, coase, sudează. E foarte straniu, pentru că-l pune pe acest zeu-artizan să facă tot felul de operaţii concrete pe care n-ai zice că un zeu ar trebui să le facă. Dialogul a fascinat sute de ani tocmai pentru că prezintă într-un mod atît de omenesc felul în care ar fi putut să ia naştere lumea.
Unul dintre lucrurile care-l frapează pe omul modern care citeşte acest dialog este un anume tip de inversiune. Noi sîntem obişnuiţi cu principiul evoluţiei, şi nu vorbesc numai de evoluţia de tip darwinian, a lumii biologice. În general, avem convingerea că din lucruri mai mărunte, mai simple sau mai precare se nasc sau se pot naşte lucruri mai mari, mai complexe, mai bune, şi că lucrurile merg în sensul dezvoltării și complexității, că are loc o evoluţie spre forme nu neapărat mai bune, dar mai complexe, mai rafinate, mai dezvoltate. Așa e obişnuit să creadă omul modern.
La Platon, în Timaios – şi el a stabilit o lungă tradiţie, care a durat sute şi sute de ani –, lucrurile sînt exact invers. Chiar dacă, poate, din punctul nostru modern de vedere, ceea ce spune Platon pare chiar absurd, cred că putem avea aici un răspuns bun la întrebarea: la ce e bună cunoaşterea?
Un exemplu: de ce avem ochi? Un modern ar spune: ca să nu ne împiedicăm, să ne găsim haina pusă în cuier, să ne găsim pantofii şi să ne legăm şireturile, să nu cădem în prima groapă – într-un sens mai larg, să ne descurcăm pe pămînt, să ne găsim hrana şi aşa mai departe. Platon zice: omului i-au fost daţi ochii şi vederea pentru a vedea cerul, pentru că cerul este locul unde se află divinitatea sau, mai exact, unde divinitatea se manifestă în mod plenar prin mişcările armonioase şi perfecte ale astrelor, care se rotesc în jurul Pămîntului – concepţia geocentrică – pe orbite matematic calculabile, regulate, şi observînd această frumuseţe armonică sufletul nostru se bucură, intelectul nostru intră în armonie cu cerul şi în felul acesta devenim mai buni. Sigur, eu am simplificat un pic discursul respectiv. Iar Timaios adaugă: foloasele celelalte, ca să ne descurcăm, să ne găsim hrana, să nu ne împiedicăm, sînt foloase derivate. Acelaşi lucru şi în privinţa auzului. De ce ne e dat auzul? Nu ca să auzim cum ne strigă unul sau altul, nici măcar ca să ne auzim pe noi cînd vorbim, ci în primul rînd ca să auzim muzica – zice Platon. Pentru că muzica este manifestarea sensibilă a perfecţiunii cosmosului, care e un zeu bun, un zeu perfect, făcut după modelul şi mai bun, invizibil, al formelor eterne.
Deci, am spune noi, acum avem şi un răspuns pentru paideia. Care este, din punctul de vedere al lui Platon – iar punctul de vedere al lui Aristotel era acelaşi probabil –, scopul de a învăţa unele lucruri care nu au utilitate practică? Scopul este exact acesta: de a contempla cosmosul şi mişcările armonioase ale acestuia şi a intra în relaţie cu el. Omul este un mic cosmos, un microcosmos, deci un mic univers, dar un mic univers care, din diverse motive, este tulburat și a intrat sau riscă să intre într-o anumită derivă. Prin punerea în contact cu cosmosul cel mare, el se pune în ordine, se completează.
Într-un fel, asta e – dacă s-a pus acea întrebare: ce înseamnă formarea personalităţii? –, asta înseamnă formarea personalităţii. Microcosmosul tău să ajungă în relaţie, în armonie, în înţelegere cu cosmosul cel mare. Cel puţin din punctul lor de vedere asta însemna.
În consecinţă, ca să închei, ne lipseşte într-adevăr o educaţie care să aibă undeva, într-un colţ al ei – nu peste tot, că nu se poate –, dar într-un colţ al ei să aibă şi acest element aparent inutil al frumuseţii, ca o declarație că anumite lucruri merită să fie făcute pentru că sînt frumoase sau, dacă vreţi, de dragul lor înșile.
(Fragment din conferința susținută pe data de 14 noiembrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Iași. Textul a fost editat, urmare a trecerii de la oralitate la forma scrisă.
.jpg)
