Salvarea aparențelor, cazul uniformei școlare

Dar cred că primul exercițiu de propagandă pe care l-am trăit în viața mea a fost cel legat de uniforma școlară.

Dictaturile duc o puternică bătălie pentru salvarea aparențelor. Despre orice subiect de organizare socială am discuta, nu are importanță fondul, aparențele contează și pentru păstrarea lor se duce o bătălie teribilă și necondiționată. Ca unul care am trăit prima parte a vieții în perioada comunismului românesc îmi amintesc multe dintre aceste bătălii.

Cea mai atroce mi s-a părut cea dusă în presa de atunci. Ziarele, radiourile, televiziunile erau pur și simplu ocupate în întregime de către propaganda comunistă. Ni se spuneau tot felul de lucruri: că sîntem bogați, că sîntem frumoși și deștepți. Și mai ales ni se spunea că o ducem bine. Nici unul dintre toate aceste exerciții de propagandă nu corespundea cu realitatea. Nu eram bogați și nu o duceam bine.

Dar cred că primul exercițiu de propagandă pe care l-am trăit în viața mea a fost cel legat de uniforma școlară. Acolo, comuniștii s-au întrecut pe ei înșiși. Ne îmbrăcau de mici în tot felul de haine ciudate, lipsite de sens pentru noi, dar cu un sens profund pentru ei. Tot felul de uniforme vedeai pe străzile patriei, dintre care cea de șoim al patriei, pe care o îmbrăcau copiii încă din primii ani de viață, se distingea.

Și azi, rețelele de socializare abundă de fotografii puse de colegi ai timpului meu. Sînt fotografii cu noi în uniformă școlară, în care stăm țepeni și foarte serioși. Așa și eram. Atunci școala nu era ceea ce este azi. Era pur și simplu un univers concentraționar în care erai pus să înveți carte. Cine nu învăța carte, nu avea parte. Adică ajungea muncitor în fabrici și uzine. Educația noastră era bazată pe frică și restricții. Uniforma făcea parte din peisaj. Multe amintiri și o bună parte din viața noastră sînt legate de ea. Am fi tentați chiar să vorbim frumos despre uniforma noastră. Am fi tentați să spunem chiar că vremurile erau bune, sau că au fost cele mai bune vremuri din viața noastră. Este posibil să fi fost așa, dar numai pentru că eram tineri și frumoși, chiar dacă puțin apăsați, și nu pentru că realmente acele vremuri au fost bune. Pentru că nu, anii ’80 ai secolului trecut, în România, nu erau vremuri pe care să le alegi pentru a-ți petrece adolescența. Noi eram tineri și frumoși, uniformele noastre școlare nu erau la fel. Uniformele gîndite atunci pentru noi, și pe care eram obligați să le purtăm, erau simple și rigide. Erau uniforme de tip militar, cazone, lipsite de un bun gust elementar. Din păcate, purtau în ele lipsa de atenție și de bun gust tipice societății definitiv uniformizate care era comunismul. O societate mult prea preocupată de propagandă și de salvarea aparențelor decît de gusturile noastre în ceea ce privește hainele.

După Revoluție, dintr-un entuziasm pe care cei mai mulți dintre noi nu-l mai înțeleg azi, am renunțat definitiv la uniforma școlară. Credem că a fost o mare eroare, așa cum multe erori am făcut în ultimii ani, din neștiință sau din graba unei modernizări cu spatele la viitor. Așa se face că azi, la noi, dar și în alte părți ale lumii civilizate, modul în care se îmbracă tinerii a devenit ceva de neprivit. Faceți un exercițiu. Mergeți dimineața la intrarea într-un colegiu național de stat important de oriunde din țară și priviți cu atenție ținuta elevilor. Este, așa cum spuneam, un spectacol al unei diversități decadente. Este o decadență afișată, ostentativă, purtată chiar cu mîndrie și orgoliu de către copiii noștri. Vedem copii cu gluga unui hanorac ieftin pe cap, pantalonii de diferite forme, unii cu turul pînă la genunchi. Nimic nu mai seamănă cu nimic. Cred că am greșit undeva, dacă noi eram așa de constipați și de triști în spatele uniformelor noastre greoaie, iar copiii noștri au devenit așa degajați din spatele acestor haine largi, fără formă și fără un minim rafinament. Hainele lor de azi, chiar și cele de firmă, nu au nici un sens. Sînt pur și simplu niște lucruri ciudate care acoperă (atîta cît acoperă) corpul. Veți spune că decadența despre care vorbesc se manifestă și în alte zone, nu numai în modul în care ne îmbrăcăm copiii la școală. Da, așa este, voi fi de acord cu această obiecție. Numai că trebuie să încercăm a o opri cumva. Or, reintroducerea uniformei în școală credem că ar fi un pas necesar. Pentru că este vorba despre viitor atunci cînd vorbim despre copii și despre educația lor.

Și cu asta am pășit într-o dezbatere fără sfîrșit. O dezbatere în care mai așteptăm încă părerile specialiștilor în educație. Numai că tendința actuală este în mod clar aceea de a reintroduce uniforma în școli.

Nu vom relua argumentele pe care se bazează dezbaterea. Există multe argumente pentru, dar și multe contra. Cel mai important argument contra ține de revenirea școlii la o ținută asemănătoare uniformei militare. Despre asta este vorba și asta cred că putem evita lăsînd libertatea fiecărei școli de a-și comanda linia vestimentară, materialele, nivelul de eleganță și simplitate al hainelor. Pentru că niște haine frumoase pentru copii nu pot fi gîndite decît de către specialiști. Ele trebuie să fie simple și frumoase, departe de orice trimitere cazonă. De fapt, putem merge pînă acolo încît să gîndim o ținută unitară pentru elevii unui colegiu și nici măcar să nu-i mai spunem uniformă. Să fie simplă, frumoasă, lejeră și elegantă. Să fie haine care se apropie de gusturile lor actuale, evident fără glugi ciudate sau pantaloni cu turul la genunchi. Îngrijorarea multor părinți că cineva ar dori să remilitarizeze școala ar putea fi deci rezolvată simplu. Nu este vorba despre așa ceva. Este vorba despre readucerea hainei la nivel de lucru important în viața noastră. Este vorba și despre respectul pe care ni-l acordăm ca oameni îmbrăcîndu-ne atent, curat și frumos. Avem nevoie de o uniformă care să nu uniformizeze. O ținută care să ofere o paletă largă de modalități și combinații de îmbrăcare, de la cămăși, sacouri, paltoane, pulovere, pardesie, geci, veste, pantaloni, fuste, rochii și tot ceea ce poate imagina mintea unui artist creator vestimentar. Culorile pot fi de asemenea pe o paletă largă, să permită exprimarea personalității tînărului. Deci nu pentru readucerea armatei în școli milităm, ci pentru readucerea bunului gust și frumuseții în ținuta de școală a copiilor noștri.

Și, mai presus de toate, credem că este vorba despre readucerea în școală și în educația copiilor noștri a sentimentului apartenenței la o comunitate distinctă și unică. Și această comunitate este școala lor.

Ceea ce numim cu un termen pretențios ca fiind cultura organizațională trebuie cultivat din primii ani de educație. Școlile noastre trebuie să aibă un imn distinct, o ținută distinctă, diferită de alte școli. Tinerii trebuie educați să fie mîndri de școala lor și să se bată pentru performanțe în concurență cu altele.

Ansamblu complex de norme, conduite și comportamente, cultura organizațională superioară a unei școli bune poate crea oamenii de care avem nevoie, și nu această neglijență plină de ifose pe care copiii noștri o trăiesc azi, iar noi o permitem din indiferență, din nepăsare sau pur și simplu pentru că nu știm ce ar trebui făcut. Avem nevoie ca tinerii noștri să învețe carte, dar să deprindă și trăsături de caracter. Este vorba despre învățămînt, dar și despre educație. Or, a fi om întreg înseamnă a învăța de mic să te îmbraci frumos și curat (nu neapărat scump), în respect față de tine și față de semenii tăi. Pentru asta trebuie să milităm și pentru asta credem că merită să ne batem. Haina îl face pe om și omul face haina. Aici este o complexa și ancestrala interacțiune dintre om și îmbrăcămintea sa.

Ținuta elevilor noștri trebuie să treacă dincolo de un simplu exercițiu de salvare a aparențelor, așa cum se întîmpla în comunism. Am trecut dintr-o extremă în alta. Desigur, nu mai trebuie să salvăm aparențele, numai că trebuie să ne îmbrăcăm frumos copiii. Trebuie să gîndim haine frumoase pentru oameni frumoși.

În scurta documentare pe care am întreprins-o pentru aceste rînduri, am dat și peste inițiativa legislativă a unui partid politic ce se reclamă a fi conservator, dar numai conservator nu este, am numit aici AUR, de reintroducere a uniformei în școli. Nu credem că cei de acolo pot să-și imagineze o uniformă școlară diferită de cea comunistă în care am crescut noi. Și credem că, dacă ar fi la putere vreodată în această țară, ne-ar îmbrăca pe toți în uniforme ciudate, așa cum făceau comuniștii români de altădată și cum fac și comuniștii din Coreea de Nord azi. Deci nu politicienii pot face ordine în dezordinea din șifonierul tinerilor noștri. Impostura populistă a celor care cred că trebuie să ne salveze îmbrăcîndu-ne din nou în uniforme trebuie oprită. Ordinea în șifonierele copiilor noștri nu poate fi adusă cu forța de către impostori mai mari chiar decît comuniștii. Această ordine trebuie adusă de către profesori, părinți, pedagogi, creatori vestimentari și chiar consultanți vestimentari care pot fi angajați în colegii pentru a sta de vorbă cu tinerii și a le elimina complexele numeroase care țin de interacțiunea dintre haină și corp. Nu despre asta este vorba. Nu avem nevoie de legi pentru ca liceele să-și gîndească un proiect de realizare a unei ținute elegante pentru copiii lor. O normă generală chiar nu ar face bine ideii pentru care milităm. Asta pentru că o asemenea lege poate fi mai relaxată azi, dar cine știe ce formă i se poate da pe viitor prin modificare. Nimeni nu dorește să se întoarcă la un trecut trist, apăsător, în care uniforma școlară nu era mai mult decît o bătaie de joc la adresa personalității elevului.

 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Share