În ianuarie 1957, artistul Fred Astaire răspundea unui chestionar al relativ nou-apărutei atunci reviste Playboy, spunînd că el crede că poporul Statelor Unite ar trebui să-l aleagă drept dictator pentru o zi. Prima măsură pe care o promitea era acordarea unui statut special pentru Elvis Presley și pentru genul de muzică nou atunci – rock & roll-ul. A doua măsură promisă era să le coopteze în cabinetul său pe Kim Novak și pe Anita Ekberg (actrițe în vogă atunci, interesante inclusiv prin circumferința pieptului – detaliu notabil pentru revista despre care vorbim). În fine, altă măsură dorită, în calitatea sa de dictator al SUA, era adoptarea unei legi prin care nimeni să nu mai poată fi departe de telefon sau într-atît de ocupat încît să nu răspundă atunci cînd e sunat (pe telefon fix, vă aduc aminte). Iar dacă publicul nu era de acord cu măsurile sale, Fred Astaire cerea americanilor să-l detroneze!
Această introducere sună a glumă, desigur. În acel an, 1957, revoluția sexuală, mini-jupa, mișcarea hippie & flower power încă mai aveau un deceniu pînă cînd să modeleze Occidentul, iar Orientul comunizat abia își revenea din trauma (contra-)revoluției anticomuniste din Ungaria, a revoltelor din Polonia ș.cl. Dar mă folosesc de Fred Astaire (mereu mi-a fost simpatic, recunosc) pentru a sugera această evidență: fiecare om are propriul său plan de salvare a omenirii dar, din păcate (sau din fericire), nu cu toții ajungem să le punem în practică. Toate comunitățile își doresc să trăiască povești cu final fericit – caz în care apariția unui salvator nu e de refuzat.
Românii nu fac excepție – dimpotrivă, noi chiar sîntem un caz care, la scara ultimilor 200 de ani, reprezentăm un exemplu de succes istoric. Comparați harta Principatelor din 1826 cu o hartă (Waze?) a României de azi și veți vedea că mai mult am cîștigat decît am pierdut. În notabila sa carte Românii în goana după happy-end (Polirom, 2015), Bogumil Luft (jurnalist, diplomat și scriitor, fost ambasador al Poloniei la Bucureşti în perioada reconectării noastre europene) arată acest lucru: cum un popor își caută adesea un salvator, chiar în timp ce, prin datul istoriei, el întîlnește o șansă istorică de neimaginat doar cu zece ani mai devreme.
Salvatorul e obligatoriu model?
Noi, ca popor, sîntem vechi ‒ doar că statul România e relativ tînăr și cu o biografie fracturată (v. diferența de la cer la pămînt între 1848 și 1948 sau între anii 1880 și anii 1980...). Statele tinere resimt adesea nevoia de salvatori – din cauza imaturității instituționale și pe măsura crizelor prin care, obligatoriu, vor trece. Nu spun că e un dat și nici că trebuie să ne consolăm cu ideea – ci observ, alături de dvs., că istoria noastră modernă, să spunem de la Constantin Brâncoveanu încoace, e una foarte personalizată (iar cea anterioară, cu atît mai mult). Nici măcar mantra materialist-dialectică a regimului trecut (ideea că masele, și nu elitele, fac Istoria) nu ne-a convins; versurile imnului național de azi vorbesc despre Traian, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara (Corvine!), iar manualele de istorie la fel. Istoria noastră (ca și a altor europeni) e personificată tocmai pentru că resimțim nevoia unor modele pe care să le transformăm în material didactic pentru generațiile noi.
Așadar, nevoia de salvatori decurge din nevoia de modele – dar ciclul merge și invers, pentru că modelele istorice au un aer de salvatori ai neamului – altfel nu i-am ține minte. Acesta e motivul, de exemplu, pentru care (avem impresia că) știm mai multe despre Vlad Țepeș decît despre Petru Rareș – chiar dacă impactul cultural al celui din urmă este superior primului. La fel, unul dintre marii necunoscuți ai istoriei noastre este Alexandru cel Bun – domnitor al Moldovei vreme de 32 de ani (!), 1400-1432, doar că, el reușind o politică externă de o mare eficiență (un echilibru între puterile zonale, Polonia și Ungaria), a oferit țării cîteva decenii de pace (e drept, marcate și de primele confruntări cu Imperiul Otoman, turcii începînd atunci expansiunea spre nord-vestul Mării Negre). Cu alte cuvinte, acest mare domnitor al Moldovei a pierdut ocazia de a fi un salvator – drept care elevii noștri de-abia dacă află despre el.
Uneori, Salvatorul vine din exterior
Salvatorul arhetipal din discursul public al mijlocului de secol XIX este, fără îndoială, Traian – împăratul Romei, cel care ne-a adus în lumina civilizației pe noi, urmașii dacilor colonizați deveniți români latini, cel care ne-a dat un blazon și o noblețe. Venind în Dacia și cucerind-o – spunea acea narațiune ‒, Traian ne-a schimbat destinul: din negura neștiinței de carte, a bețiilor și a cvasi-barbariei (cum poți să descrii altfel un popor care n-a lăsat nimic scris și despre al cărui conducător se spune că ar fi smuls viile?), Traian și colonizarea sa ne-au ajutat să facem pasul major spre marea familie latină – spre Europa, cum se spunea atunci, în secolul al XIX-lea, și cum am spune și acum.
Apoteoza lui Traian ca salvator venit din exterior, pentru a ne scoate la lumină, nu era întîmplătoare – și ea se va întinde, de la pașoptiști, pe viitoarea jumătate de veac, pentru că, după 1880, tema salvatorului venit din afară se extindea, evident, asupra noului rege al României, Carol I-ul. Autori de cărți, de articole sau de manuale vor face din regele Carol I un alt salvator venit din afară: era german, dar nu era protestant, ci catolic (adică, mai de-al nostru, aproape latin), plus că avea ascendenți care, se spunea, luptaseră alături de Mircea cel Bătrîn, la Nicopole, împotriva turcilor! La venirea lui Carol I pe tron – spun acești autori ‒, românii erau prinși în zîzania lor obișnuită, oamenii trăgeau precum racul, broasca și cu știuca, fiecare în altă parte; dar iată că a sosit el, ne-a disciplinat și ne-a făcut stat demn de-a ridica fruntea în concertul european! În propaganda de stat, regele Carol I e direct în continuarea împăratului Traian – și nu e întîmplător că, în anul 1906, marea sărbătoare a regimului Carol I va trimite la trei aniversări glorioase: 25 de ani de la proclamarea regatului (1881), 40 de ani de la venirea în țară a prințului Carol I (1866), dar și... 1.800 de ani de la victoria împăratului Traian împotriva încăpățînatului rege dac Decebal (106)!
În fine, s-ar zice că odată cu marele nostru rege Carol I apetitul pentru un salvator venit din afară a scăzut – dar nu e așa. Ordinul de zi pe armată al generalului (apoi mareșalului) Ion Antonescu din 22 iunie 1941 e adesea citat (din paragraful 2, „Ostași, vă ordon: treceți Prutul!” etc.), dar avem rețineri în a cita și finalul paragrafului 4, în care spunea: „Fiți vrednici de cinstea pe care v-a făcut-o istoria, armata marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler”. Peste nici patru ani, în toamna anului 1944, o altă propagandă va vorbi despre „generalissimul Stalin” și despre zîmbetul său cald care eliberează țări, popoare, continente! La fel, și Hitler, și Stalin au fost – pentru unii, dar nu aceiași – tot un soi de salvatori. O mare deziluzie, desigur – dar, cum spune un refren, sweet dreams are made of this...
În fine, să vă amintesc ultimul salvator venit din afară: președintele Klaus Iohannis. Evident, dl Iohannis e român ca și noi – și totuși, pentru mulți dintre votanții săi el era aidoma nouă, dar și cu ceva în plus: era, totuși, sas, adică de spiță germană; dacă nici de la germani nu te-ai aștepta să fie eficienți, atunci de la cine să mai ai pretenții? Astfel încît președintele Iohannis a fost de-al nostru și, totodată, cumva din exterior. Nu discut aici rezultatele mandatelor sale – dar trebuie să recunoaștem că așteptările au fost mari, tocmai pentru că (era speranța), dacă nemții sînt eficienți, apoi și el trebuia să ne miște istoria cu pași mari în față!
Alteori, salvatorul vine dintre noi
Și totuși, ideea salvatorului din afară nu ne încălzește mereu; orgoliul național cere reversul – și, da, am avut parte, în istoria noastră, și de salvatori născuți aici, printre noi, pentru noi.
Un astfel de salvator din interior a fost Corneliu Zelea Codreanu. Pentru o generație întreagă, el a fost chintesența românității; o parte importantă dintre acei bunici sau străbunici ai noștri (preoți, studenți, învățători sau profesori, muncitori sau amploaiați, comercianți sau gură-cască) au crezut în el. Legionarismul a fost un fenomen sută la sută românesc, forma noastră de revoluție plecată din interior în prima parte a secolului XX.
Deloc surprinzător, următorul salvator venit din interior avea să fie... Nicolae Ceaușescu. Istoricii știu că ideea „comunismului național”, de fapt, era moștenită de la Gheorghiu-Dej – dar acesta e un detaliu, din moment ce toată propaganda ulterioară anului 1968 pe această linie va merge: Ceaușescu a descătușat energiile națiunii și a ridicat dala de plumb de pe destinul nostru național (vezi cuvîntările delegaților la congresele PCR, printre ei și Dumitru Popescu, zis Dumnezeu). La al XI-lea congres al PCR, din 1974, primarul Bucureștiului din acel moment, Gheorghe Cioară, a propus alegerea pe viață a lui N. Ceaușescu la conducerea partidului – o idee aparent logică, din moment ce respectivul Ceaușescu ne punea, iar, pe harta lumii (galant, dar satisfăcut, Ceaușescu a refuzat oferta!).
Următorul salvator venit „dintre noi, pentru noi” a fost Ion Iliescu, în 1990. Steaua lui Ceaușescu pălise de mult, cultul personalității nu-i mai convingea nici pe cei care îl fabricau. Apariția lui Ion Iliescu a suplinit nevoia de lider de-al nostru, cu atît mai mult cu cît alternativa, atunci, a fost un duo de români (mai vîrstnici...) veniți din exil, Radu Câmpeanu (din Franța) și Ion Rațiu (Marea Britanie), ca să nu mai vorbim despre acel român înstrăinat și el (forțat), în Elveția – regele Mihai, probabil omul de care Ion Iliescu se temea cel mai mult, de fapt.
Și povestea continuă
Să nu credeți că istoria e doar în spatele nostru. O să mai avem salvatori, și veniți din afară, și din interior – pentru că vor mai fi crize. Azi, miniștrii spun să fim calmi, că sîntem parte din cea mai mare alianță militară a lumii etc. Bineînțeles că intrarea în NATO a fost un fapt cu totul benefic și e clar că nu trebuie să comparăm merele cu perele – dar am un frison atunci cînd revăd acel paragraf 4 al reveriilor din 1941, cînd principala garanție pentru binele nostru era un mare partener din afară...
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Noul Război Mondial al vechilor orgolii (Curtea Veche Publishing, 2025) este cea mai recentă carte a sa.
Credit foto Fred Astaire: Wikimedia Commons
.jpg)
