Școala de film sau filmul ca școală?

Totul se reduce la o dilemă – veche, nouă, nu ştiu: se învaţă arta sau nu? Orice artă, inclusiv cea culinară sau cea a seducţiei, presupune şi unele tehnici. Acestea se învaţă. Cu ceva talent, se şi depăşesc cele ce se învață. Majoritatea marilor artişti au avut maeștri pe lîngă care au început ca ucenici: Michelangelo la Ghirlandaio, Rafael la Leonardo, Shakespeare la Marlowe – aici sînt discuţii –, Brâncuşi la Rodin, Panait Istrati la Romain Rolland. Dar în film nu prea avem exemple de stejari crescuţi de cîte un magistru. Nu prea ştiu de ce. Am căutat în memorie un cuplu magistru-ucenic bun în istoria filmului și am găsit unul singur: Ernst Lubitsch magistru şi Billy Wilder ucenic. Mai mult, nu știu.

În ceea ce privește filmul și modul în care se învață arta de a face un film, există trei școli de gîndire. Prima spune că filmul se învaţă pe platou, făcînd cît mai multă asistenţă la cît mai mulţi regizori şi învăţînd, la cald, cum se confecţionează un film. A doua şcoală de gîndire spune că filmul se învaţă văzînd multe filme. Cu atît mai mult în ziua de azi, s-ar spune, cînd tehnologia îţi permite să vizionezi acasă ce filme vrei, ai libertatea să te joci cu ele, să le vizionezi demontînd secvenţe, dînd înainte-înapoi pentru a le studia anatomia. A treia şcoală de gîndire spune că e necesar să studiezi cinema într-o instituţie de învăţămînt specializată, care-ţi oferă şansa de a te confrunta la prima mînă cu experienţa punerii în cadru şi a filmării unei povestiri. Mă voi raporta personal la aceste trei variante pentru că le-am parcurs în anii mei de formare pe fiecare în parte, dar le voi reaşeza în ordinea în care viaţa mi le-a oferit.

Am văzut multe filme pînă să devin student. Oarecum, mi s-a transmis genetic această „boală”. Tatăl meu fiind critic de film, am avut parte de experienţa sălii de cinema foarte de timpuriu şi foarte des. Tatăl meu era, în anii ’60, semnatarul rubricii de film a ziarului Informaţia Bucureştiului şi trebuia să scrie în cronicile sale despre aproape toate apariţiile, lansările sau difuzările filmelor din reţeaua cinematografică din România. De multe ori mă lua cu el şi în acele zile maraton, cînd uneori trebuia să vadă trei filme şi era complicat, pentru că era foarte greu de înlănțuit trei filme într-un sfert sau o jumătate de zi. […]

Momentul în care mi-am dat seama de forţa artei cinematografice, sărind mult peste ideea de divertisment, a fost, totuși, un moment în care reţeaua cinematografică din România a lansat filmele mari ale lui Chaplin […]: Circul, Luminile oraşului, Goana după aur, Timpuri noi, Dictatorul. Eram adolescent spre finalul gimnaziului și am avut revelaţia altitudinii la care se poate ajunge în comedie, în arta filmului în general, pentru că acolo emoţia era atotbiruitoare. Între rîs şi plîns punţile nici măcar nu se mai puneau, pentru că se întrepătrundea totul. Atunci am înţeles, probabil, pentru întîia oară că vreau să devin cineast.

La începutul anului III de liceu i-am comunicat tatălui meu decizia de a da examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la secția de regie film. Iar „sfaturile lui T. Caranfil către fiul său Nae” au fost următoarele: „Dragă Nae, a fi regizor de film presupune o condiţie fizică impecabilă, iar tu, vai de capul tău, eşti slab ca un pui de Crevedia. În plus, şi cel mai important, acolo, în comisia de admitere, vor fi regizori de film ale căror filme le-am criticat dur, ani în şir, în ziar, deci nu vor rata ocazia să se răzbune pe mine prin tine. Dar să presupunem că, printr-o întîmplare fericită, intri la facultate. Ce o să faci patru ani? Cum te vor trata aceiaşi oameni care-ţi vor fi și profesori? Nu cred că-ţi vor permite să duci la capăt studiile. Dar hai să presupunem că ajungi la capăt şi absolvi această facultate. Ce se va întîmpla cu tine? Vei fi repartizat la Studiourile Buftea, unde vei face cafele în calitate de asistent de regie, pentru aceiaşi oameni care au fost criticați de mine în ziar şi care ţi-au fost ţie profesori. Să presupunem că ai vrea să faci un film de debut. Cine-ţi va da voie să faci acel film de debut? Să presupunem că ţi se va da voie, ce fel de film de debut vei face? Cu ce personaje, de genul secretar de partid şi inginer constructor? Să presupunem că ţi se va da un film de debut. Îl vei prezenta unei comisii şi vei fi forfecat în nişte vizionări, de nu va mai rămîne decît scheletul din ce ai vrut tu să faci acolo. Să presupunem că oamenii din comisia de cenzură vor dormi în fotoliu şi vei face filmul aşa cum ţi-l doreşti. Vor face tot ce le stă în putinţă ca filmul să fie văzut de cît mai puţini oameni şi să stea cît mai mult în sertar. Să presupunem că, totuşi, o să mergi la festivaluri internaţionale şi o să iei premii şi o să te întorci acasă încununat de glorie. Pînă atunci îţi vei fi ruinat sănătatea. Deci, la ce bun?”.

Acestea au fost sfaturile lui. Bineînțeles că a fost genul de povaţă pe care adolescentul întîrziat de 16-17 ani care eram a luat-o ca pe un imbold să facă exact ceea ce i se spusese să nu facă. Am dat acel examen, l-am luat şi, ca majoritatea lucrurilor pe care el le-a prevăzut, premoniţiile lui nu s-au îndeplinit. Și iată-mă în prima zi de cursuri la IATC – aşa se numea pe atunci. Eram șapte studenți cu totul. Urma să facem cunoştinţă cu cea care urma să ne fie profesoară de „măiestrie”, aşa se numea, pentru că urma să devenim toţi nişte „maeştri”. Uşa s-a deschis şi a pătruns în sală o doamnă impunătoare, blondă, cu nişte ochi albaştri metalici, cu o voce de stentor, intimidantă total – regizoarea Elisabeta Bostan. A baleiat cu o privire crîncenă întregul colectiv şi ne-a spus: „Începînd de astăzi şi pînă în ultima zi a vieţii voastre, nu veţi mai fi niciodată fericiţi!”. Am înlemnit. Cum adică, noi trecuserăm prin acel examen ultracompetitiv, cu 400 de candidaţi pe un loc, ca să fim nefericiţi? Nu! Noi vrem să facem meseria asta ca să fim fericiţi! Noi veniserăm la acel prim curs fericiţi! Noi, băieții, tocmai terminaserăm stagiul militar şi eram într-o euforie a civiliei regăsite, eram într-o nebunie, ne aşteptau patru ani de vis la cel mai sexy institut de învăţămînt superior din ţară. Şi vine la primul curs profesoara să ne spună că vom fi toată viaţa nefericiţi? Chiar şi cînd vom lua Oscarul? Pentru că eram siguri că vom lua Oscarul, pînă la urmă. Nu se poate! Așa am început studenţia şi nu pot să spun că am fost nefericit, deşi eram într-o şcoală a ceauşismului tîrziu, în anii ’80, şi atmosfera nu era tocmai liberă. […]

Cea mai importantă lecţie a studenţiei mele a fost să spun „Nu, hotărît!” creaţiei cu mesaj sau cu morală. În comunism, arta trebuia să educe și predica înlocuia gîndirea nuanţată. Un film despre un om nedreptăţit, căruia i se face dreptate la sfîrşit de către secretarul de partid, este o poveste cu mesaj. Chiar dacă în locul secretarului de partid ar fi armata americană, tot poveste cu mesaj este. Dacă, însă, povestea este despre un om nedreptăţit, al cărui suflet se usucă pînă la a se stinge și ajunge să nedreptăţească la rîndul său pe alţii, asta devine o meditaţie despre natura răului și nu mai e un răspuns la o întrebare, e însăşi întrebarea. În primul caz, este vorba despre mesaj, în al doilea caz este vorba despre temă. Și tema bate întotdeauna mesajul.

În fine, ajung la experienţa numărul trei, aceea de asistent de regie la Studiourile cinematografice de la Buftea. De aici am învăţat cel mai puţin. Poate şi pentru că n-am avut norocul să asist un regizor de mare valoare. Dar ce am învăţat este că facerea unui film e muncă de salahor nu atît pentru salahorii care cară şi montează şinele de tramvai, cară aparatul în braţe sau cară decoruri, cît pentru regizor. Entuziasmul filmărilor din studenţie nu are corespondent în travaliul de anduranţă presupus de munca la un lungmetraj, întinsă pe multe luni şi extrem de solicitantă, atît fizic, cît mai ales psihic. Iar regizorul este, invariabil, cel mai nefericit om de pe platou – vezi avertismentul Elisabetei Bostan din prima zi de cursuri. Am învățat că o echipă de film e rareori strîns unită în jurul „conducătorului iubit”. De cele mai multe ori, echipa de filmare este reflectarea în mic a unei întregi societăţi, divizate în clase sociale, cu ierarhii definite, cu interese disjuncte, cu solidarităţi de moment, dar şi cu ranchiune, resentimente şi răzbunări.

Avînd aceste trei experienţe formative la bază, eşti obligat să te întrebi: ce urmează? Nici şcoala de film, nici cinefilia şi nici contactul direct cu platoul nu-ţi livrează aptitudini cu care n-ai venit deja din capul locului. Teoria mea personală este că ce va conta decisiv în definirea unui cineast este talentul lui de spectator. Ceea ce, atenţie, nu înseamnă disponibilitatea de a vedea oricîte filme, oricît de dificile sau oricît de obscure. Acesta e apanajul criticului. Talentul de spectator ţine de onestitatea personală. Vă propun să ne gîndim un pic la interacţiunea spectator-film. Există un clivaj între spectatorul de film obişnuit şi ceea ce numim cinefil sau împătimit. Ca şi în arta plastică, cinefilul cultivă autorul mai degrabă decît creaţia. Poţi urmări cu atenţie traseul unui cineast anume, aventura lui de carieră poate fi fascinantă, dar fereşte-te să devii un „groupie”, un fan necondiţionat. Fellini, Chaplin, Bergman, Tarantino au făcut şi filme proaste. Nu trebuie să-i decorăm pentru fiecare operă. Poate să ne pară rău atunci cînd ratează, dar, dacă sîntem sinceri cu propriul nostru gust, e cazul să constatăm ratarea şi să nu ne minţim pe noi şi pe alţii doar pentru că ne dorim ca cineastul nostru preferat să fie fără cusur. La capătul celălalt, dacă nu avem veleităţi cinefile, sîntem simpli spectatori care vedem filmele doar pentru a traversa o experienţă emoţională, pentru a ne bucura de magia celor două ore de plonjeu într-un alt univers. Pentru spectatorii de film există un singur pericol care pîndeşte: atrofierea curiozităţii, refugiul constant într-o zonă de confort. „Îmi plac doar filmele care mă relaxează” sau „Nu mă duc la filme româneşti, că sînt prea deprimante” sau „Nu poate fi foarte bun pentru că nu joacă nimeni cunoscut” sau „Am prea multă mizerie cînd mă uit pe fereastră, nu vreau să văd şi la cinema acelaşi peisaj”. Asemenea spectatori vin la film să-şi odihnească creierul, nu să şi-l incite sau să şi-l provoace. Că-i un film comercial, făcut pe reţetă, sau o ţigară la cafea, e acelaşi lucru. Trăim într-o lume în care confuzia valorilor e atotbiruitoare. Explicaţia rezidă în multitudinea de influenţe exterioare cu care sîntem bombardaţi prin diversele medii sociale. Nu mai avem curajul propriei opinii, deoarece riscăm să fim singularizaţi, marginalizaţi, iar teama de singurătate a devenit paralizantă. […]

Şi revin la teoria mea, aceea că traseul artistic al unui cineast are ca rădăcină talentul său de spectator. Vizionarea unui film poate fi – de fapt, şi este – un test de o onestitate personală. Să poți spune: „Îmi place cu adevărat, pot să explic de ce am dreptate”, indiferent dacă alţii, colegi sau critica de specialitate, strîmbă din nas. Sau să poți spune: „Mă plictisesc, deşi am întîmpinat cu toată deschiderea primele 20-30 de minute”, indiferent de pedigriul sau prestigiul filmului. În absenţa acestui exerciţiu de curaj al asumării, teama de a greşi, de a nu-ţi securiza locul în bula în care te-ai înscris, de a nu fi în rînd cu „lumea bună”, care o fi ea, te va contura ca un cineast lipsit de semnătură personală sau cu o semnătură ce imită stîngaci alte semnături de succes. Un artist autentic are ca principal punct de sprijin aşezarea fermă în propriul său gust. Și aș încheia cu sfatul unui guru al scenaristicii, pe care l-am cunoscut la sfîrşitul anilor ’80, sfat adresat unui grup de tineri asediatori ai cetăţii filmului, grup din care, cu onoare, făceam parte şi eu: „Nu încercaţi niciodată să aveţi stil. Copiaţi pur şi simplu realitatea. Stilul va apărea în mod natural din percepţia voastră, inevitabil greşită, despre realitate”.

(Fragment din conferința susținută pe data de 15 noiembrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Iași. Textul a fost editat, urmare a trecerii de la oralitate la forma scrisă.)

Nae Caranfil este scenarist și regizor de film.