Totul se reduce la o dilemă – veche, nouă, nu ştiu – se învaţă arta sau nu? Orice artă, toate, inclusiv cea culinară sau cea a seducţiei, dacă vreţi, presupun şi unele tehnici. Şi ele se învaţă. Şi cu ceva talent, se şi depăşesc. Majoritatea marilor artişti au avut magiştri, au început prin a fi ucenici. Michelangelo la Ghirlandaio, Rafael la Leonardo, Shakespeare la Marlowe – aici sînt discuţii – Brâncuşi la Rodin, Panait Istrati la Romain Rolland, Menuhin la Enescu.
Dar în film nu prea avem exemple de stejari crescuţi de cîte un magistru. Nu prea ştiu de ce, am căutat în memoriile şi în cultura mea cinematografică să găsesc un cuplu magistru-ucenic bun în istoria filmului, am găsit unul singur, şi anume Ernst Lubitsch magistru şi Billy Wilder ucenic. Mai mult nu ştiu. Pentru că sînt totuşi trei şcoli de gîndire:
Prima: filmul se învaţă pe platou, făcînd cît mai multă asistenţă la cît mai mulţi regizori şi învăţînd, la cald, cum se confecţionează un film.
A doua şcoală de gîndire: filmul se învaţă văzînd multe filme. Văzînd cît mai multe filme, mai ales că în ziua de azi, cînd tehnologia îţi permite să le vizionezi acasă, ai libertatea să te joci cu ele, să le vizionezi demontînd secvenţe, dînd înainte-înapoi pentru a le studia anatomia.
Şi a treia şcoală de gîndire: să studiezi cinema într-o instituţie de învăţămînt specializată, care-ţi oferă şansa de a te confrunta la prima mînă cu experienţa punerii în cadru şi a filmării unei povestiri.
Mă voi raporta personal la aceste trei variante pentru că le-am parcurs în anii mei de formare pe fiecare în parte, dar le voi reaşeza în ordinea în care viaţa mi le-a oferit.
Am văzut multe filme pînă să devin student. Oarecum, mi s-a transmis genetic această "boală". Tatăl meu fiind critic de film, am avut parte de experienţa sălii de cinema foarte de timpuriu şi foarte des. Tatăl meu era, în anii ’60, semnatarul rubricii de film al ziarului Informaţia Bucureştiului, şi trebuia să acopere prin cronicile sale aproape toate apariţiile, lansările sau difuzările filmelor din reţeaua cinematografică din România. De multe ori mă lua cu el şi, în acele zile maraton, cînd uneori trebuia să vadă trei filme şi era complicat, pentru că era foarte greu să le înlănţui pe un sfert sau o jumătate de zi. (...)
Punctul crucial în care mi-am dat seama de forţa artei cinematografice, sărind mult peste ideea de divertisment, a fost perioada în care reţeaua cinematografică din România a lansat filmele mari ale lui Chaplin. (...) Circul, Luminile Oraşului, Goana după aur, Timpuri noi, Dictatorul. Eram adolescent spre finalul gimnaziului și am avut revelaţia altitudinii la care se poate ajunge în comedie, în arta filmului în general, pentru că acolo emoţia era atotbiruitoare. Între rîs şi plîns punţile nici măcar nu se mai puneau, pentru că se întrepătrundea totul. Atunci am înţeles, probabil pentru întîia oară, că vreau să devin cineast.
La începutul anului III de liceu, i-am comunicat tatălui meu decizia de a da examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Iar „Sfaturile lui T. Caranfil către fiul său Nae” au fost următoarele”: „Dragă Nae, a fi regizor de film presupune o condiţie fizică impecabilă, iar tu, vai de capul tău, eşti slab ca un pui de Crevedia. În plus, şi ce-i mai important, acolo, în comisia de admitere, vor fi regizori ale căror filme eu le-am "făcut praf" ani în şir la Informaţia Bucureştiului, deci nu vor rata ocazia să se răzbune pe mine prin tine. Dar hai să presupunem că, printr-o întîmplare fericită, intri. Ce o să faci patru ani? Cum or să te trateze aceiaşi oameni care-ți vor fi şi profesori? Nu cred că-ţi vor permite să-ți duci la capăt studiile. Dar hai să presupunem că ajungi la capăt şi absolvi facultatea. Ce se va întîmpla cu tine? Vei fi repartizat la Studiourile Buftea, unde vei face cafele în calitate de asistent de regie, pentru aceiaşi oameni care au fost criticați de mine în ziar şi care ţi-au fost ţie profesori. Dar să presupunem că ai vrea să faci un film de debut. Cine-ţi va permite să faci acel film de debut? Şi hai să presupunem că prinzi o ocazie, ce fel de film de debut vei face? Cu ce personaje? Cu secretari de partid şi ingineri constructori? – (pentru că sîntem la sfîrşitul anilor ’70, iar situaţia culturală începe să se împută rău). „Dar hai să presupunem – continuă taică-miu – că te vei strecura și vei ajunge la linia de sosire cu un film plauzibil . Îl vei prezenta unei comisii şi vei fi forfecat în nişte vizionări, de nu va mai rămîne decît scheletul din ce ai vrut tu să faci acolo. Dar hai să presupunem că oamenii din comisia de cenzură vor dormi pe ei în timpul vizionării şi vei obține aprobarea filmului pe care ţi-l doreşti. Vor face tot ce le stă în putinţă ca filmul să fie văzut de cît mai puţini spectatori şi să stea cît mai mult în sertar. Dar hai să presupunem că, totuşi, vei merge la festivaluri internaţionale, vei lua premii şi te vei întoarce acasă încununat de glorie. Pînă atunci îţi vei fi ruinat sănătatea, deci la ce bun?”
Evident că sînt genul de sfaturi pe care adolescentul întîrziat de 16-17 ani care eram nu le putea lua decît ca pe un imbold de-a le încălca: am dat acel examen, l-am luat, şi – ca majoritatea anticipărilor sceptice ale lui taică-miu –, premoniţiile lui nu s-au îndeplinit. Pentru că, iată-mă în prima zi de cursuri la IATC – aşa se numea pe atunci. Eram 7 studenți cu totul. Urma să facem cunoştinţă cu cea care urma să ne fie profesoară de „măiestrie”, aşa se numea, urma să devenim toţi nişte „măieştri”. Uşa s-a deschis şi a pătruns înăuntru o doamnă impunătoare, blondă, cu nişte ochi albaştri metalici, cu o voce de stentor, intimidantă total, – regizoarea Elisabeta Bostan. A baleiat cu o privire crîncenă întregul colectiv şi ne-a spus: „Începînd de astăzi şi pînă în ultima zi a vieţii voastre, nu veţi mai fi niciodată fericiţi!”. Am înlemnit! Ne-am prăbușit interior! Cum adică, noi trecusem prin acel examen ultracompetitiv, cu 400 de candidaţi pe un loc, ca să fim nefericiţi? Nu! Noi vrem să facem meseria asta ca să fim fericiţi! Noi venisem la acel prim curs fericiţi! Tocmai terminasem, băieţii, stagiul militar de 9 luni şi eram într-o euforie a civiliei regăsite, eram într-o nebunie, ne aşteptau patru ani de vis la cel mai sexy institut de învăţămînt superior din ţară! Şi vine la primul curs cineva să ne spună că vom fi toată viaţa nefericiţi? Chiar şi cînd vom lua Oscarul? Pentru că eram toți siguri că într-o bună zi vom lua Oscarul… Ei bine, am traversat anii de studenţie şi nu pot spune că am fost nefericit, deşi gîndiţi-vă că era o şcoală a ceauşismului tîrziu, în anii ’80 şi atmosfera nu era tocmai liberă. (...)
Cea mai importantă lecţie auto-indusă din timpul studenţiei mele aurite a fost să spun "Nu, hotărît!" creaţiei cu mesaj sau cu morală. În comunism arta trebuia să educe și predica înlocuia gîndirea nuanţată. Un film despre un om nedreptăţit, căruia i se face dreptate la sfîrşit de către secretarul de partid, este o poveste cu mesaj. Chiar şi dacă în locul secretarului de partid ar fi armata americană. Dacă, însă, povestea este despre un om nedreptăţit, al cărui suflet se usucă pînă la a se stinge, pînă la a ajunge să nedreptăţească la rîndul său pe alţii, asta devine o meditaţie despre natura răului. Nu e un răspuns la o întrebare, e însăşi întrebarea. În primul caz este vorba de mesaj, în al doilea caz – de temă. Tema bate întotdeauna mesajul.
În fine, ajung la experienţa numărul trei, experienţa de asistent de regie la Studiourile Cinematografice de la Buftea. De aici am învăţat cel mai puţin. Poate şi pentru că n-am avut norocul să asist un regizor de mare valoare. Dar ce am învăţat este că facerea unui film e muncă de salahor, nu atît pentru salahorii propriu-ziși care descarcă şi montează şinele de travelling sau cară aparatul în braţe, cît pentru regizor. Apoi, că entuziasmul filmărilor din studenţie nu are corespondent în travaliul de anduranţă presupus de munca la un lung-metraj, întinsă pe multe luni şi extrem de solicitantă, atît fizic, cît mai ales psihic. Și iarăși, că regizorul este invariabil cel mai nefericit om de pe platou – vezi avertismentul Elisabetei Bostan din prima zi de cursuri. Am învățat că o echipă de filmare e arareori strîns unită în jurul „conducătorului iubit”. De cele mai multe ori e reflectarea în mic a unei întregi societăţi, divizate în clase sociale, cu ierarhii definite, cu interese disjuncte, cu solidarităţi de moment înălţătoare, dar şi cu ranchiuni, resentimente şi răzbunări.
Avînd aceste trei experienţe formative la bază, eşti obligat să te întrebi: ce urmează? Nici şcoala de film, nici cinefilia şi nici contactul direct cu platoul nu-ţi livrează aptitudini cu care n-ai venit deja din capul locului.
Teoria mea personală este că ce va conta decisiv în definirea unui cineast este – ţineţi-vă bine! – talentul lui de spectator. Ceea ce, atenţie, nu înseamnă disponibilitatea de a vedea oricîte filme, oricît de dificile sau oricît de obscure. Acesta e apanajul criticului. Talentul de spectator ţine de onestitatea personală.
Vă propun să ne gîndim un pic la interacţiunea spectator-film. Există un clivaj între spectatorul de film obişnuit şi ceea ce numim cinefil, sau "împătimit". Ca şi în arta plastică, cinefilul cultivă autorul mai degrabă decît creaţia în sine. Poţi urmări cu atenţie traseul unui cineast anume, aventura lui de carieră poate fi fascinantă, dar fereşte-te să devii un „groupie”, un fan necondiţionat. Fellini, Chaplin, Bergman, Tarantino au făcut şi filme proaste. Nu trebuie să-i decorăm pentru fiecare operă. Poate să ne pară rău atunci cînd ratează, dar, dacă sîntem sinceri cu propriul nostru gust, e cazul să constatăm ratarea şi să nu ne minţim pe noi şi pe alţii doar pentru că ne dorim ca cineastul nostru preferat să fie fără cusur.
La capătul celălalt, dacă nu avem veleităţi cinefile și sîntem simpli spectatori care vedem filme doar pentru a traversa o experienţă emoţională, pentru a ne bucura de magia celor două ore de plonjeu într-un alt univers, există un singur pericol care ne pîndeşte: atrofierea curiozităţii, refugiul constant într-o zonă de confort. „Îmi plac doar filmele care mă relaxează” sau „Nu mă duc la filme româneşti, sînt prea deprimante” sau „Nu poate fi foarte bun pentru că nu joacă niciun artist cunoscut” sau „Am prea multă mizerie cînd mă uit pe fereastră, nu vreau să văd şi la cinema acelaşi peisaj”. Asemenea spectatori vin la film să-şi odihnească creierul, nu să şi-l incite sau să şi-l provoace. Că-i un film comercial, făcut pe reţetă, sau o ţigară la cafea, e acelaşi lucru. Trăim într-o lume în care confuzia valorilor e atotbiruitoare. Explicaţia rezidă în multitudinea de influenţe exterioare cu care sîntem bombardaţi prin diversele medii sociale. Nu mai avem curajul propriei opinii, deoarece riscăm să fim singularizaţi, marginalizaţi, iar teama de singurătate a devenit paralizantă.
Şi revin la teoria mea, aceea că traseul artistic al unui cineast are ca rădăcină talentul său de spectator. Să mă explic. Viziunea unui film poate fi – de fapt, şi este – un test de onestitate personală. „Îmi place cu adevărat și pot să explic de ce? Am dreptate!”, indiferent dacă alţii, colegi sau critica de specialitate, strîmbă din nas. „Mă plictisesc, deşi am întîmpinat cu toată deschiderea primele 20-30 de minute? Am dreptate!”, indiferent de pedigriul sau prestigiul filmului. În absenţa acestui exerciţiu de curaj al asumării, teama de a greşi, de a nu-ţi securiza locul în bula în care te-ai înscris, de a nu fi în rînd cu „lumea bună” (care o fi ea), te va contura ca un cineast lipsit de semnătură personală, sau cu o semnătură ce imită stîngaci alte semnături de succes. Un artist autentic are ca principal punct de sprijin aşezarea fermă în propriul său gust.
Și aș încheia cu sfatul unui guru al scenaristicii, pe care l-am cunoscut la sfîrşitul anilor ’80, sfat adresat unui grup de tineri asediatori ai cetăţii filmului, grup din care, cu onoare, făceam parte şi eu.
„Nu încercaţi niciodată să aveţi stil. Copiaţi pur şi simplu realitatea. Stilul va apărea în mod natural, din percepţia voastră, inevitabil greşită, despre realitate”.
(Fragment din conferința susținută pe data de 15 noiembrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Iași. Textul a fost editat, urmare a trecerii de la oralitate la forma scrisă.)
Nae Caranfil este scenarist și regizor de film.
.jpg)
