Un român care s-a născut la Lugoj, George Doboş, şi care, după ce a emigrat în Franţa, şi-a schimbat numele în Georges Devereux a studiat cu precădere acea parte a inconştientului denumită „inconştient etnic”, care înmagazinează ceea ce rămîne din cultură şi transmitem în mod inconştient, de la unii la alţii, prin intermediul creşterii copiilor noştri, prin intermediul tradiţiilor, al ritualurilor, prin ceea ce este obişnuit. Și nu doar că tradiţiile fac parte din inconştientul nostru etnic, dar, fiind o parte a conştiinţei unui popor, sînt un fel de biografie intelectuală colectivă.
Tradiţiile au funcţie de autoritate părintească prin reperele pe care ni le dau și vă propun să ne gîndim la tradiţii ca fiind un simbol al strămoşilor, pentru că de acolo le primim. Dacă privim tradiţiile ca pe simboluri ale părinţilor, putem identifica două funcţii pe care ele le îndeplinesc, o funcţie maternă şi o funcţie paternă.
Funcţia maternă a tradiţiilor, pe axa orizontală, este cea de integrare socială. Tradițiile apropie oamenii, îi integrează, creează punţi de comunicare. Funcţia paternă, pe verticală, este cea care organizează, care structurează şi care ne face să ne omagiem strămoşii. Să nu uităm că una dintre diferenţele importante care ne distinge de celelalte animale sociale este tocmai omagierea strămoşilor, construcţia de morminte. Respectul pentru înaintași este o marcă a omenescului.
Ei bine, aidoma autorităţii părinteşti, tradiţiile pot transmite repere, dacă-şi îndeplinesc acea funcţie de autoritate, pot fi absente sau pot face abuz, abuz de autoritate. Atunci cînd tradiţia devine idol e periculoasă; cînd norma, cutuma e mai importantă decît omul striveşte identitatea. Şi vreau să fac aici o referire la frica de a pierde tradiţia, despre care se discută mult, şi la teama de viitor. Atunci cînd n-avem repere interne, ne e teamă să pierdem ceea ce ar putea să ne ofere acele repere. Cînd reperele sînt integrate firesc, natural, şi există acea hartă internă care descrie ce se face cînd..., cum se face cînd..., atunci nu mai există frica de a pierde tradiția. Reperele construiesc eşafodajul unei structuri interne psihice prin valori și principii, este ca o hartă dată de tradiţii transmise, care ne permite să ne găsim drumul către noi înşine atunci cînd ne simţim pierduţi. În fond, regăsirea drumului către casă reprezintă de fapt găsirea unui drum către propriul fel de a fi, către cine sîntem.
Dar fiecare dintre noi sîntem persoane individuale, avem particularităţile noastre, avem tendinţele noastre născute biologic, unii sîntem mai sensibili, alţii mai agresivi, alţii mai anxioşi, așa că tradiţiile nu se aşază pe un teren gol sau pe un teren neutru. Ele se aşază pe un fond şi sînt reinterpretate prin felul nostru de a fi, iar această interpretare adaugă noul în tradiţie. Această interpretare a tradiției ne scoate din mimesis. Altfel, vorbim despre altfel de scenarii. Atunci cînd tradiţia devine idol, cînd e mai importantă decît omul, ea ajunge să sufoce identitatea. La polul opus, cînd tradiţia e absentă, rămîne un gol, o lume fără repere, o lume fără limite, o lume haotică. Avem un fond fără formă, după ce în primul scenariu aveam o formă fără fond.
Din punct de vedere psihanalitic, aceste două extreme conduc la acelaşi deznodămînt: fie supra-eul devine tiranic şi te striveşte cu „aşa se face”, fie limitele şi reperele dispar, iar identitatea se împrăştie. Nu mai are contur. În ambele situaţii, identitatea devine o fantomă și dispare.
Ideea maioresciană a formelor fără fond poate fi tradusă printr-un tipar de ataşament anxios evitant sau ambivalent, moştenit prin repetiţii inconştiente. Dacă privim prin această lentilă antropologic psihanalitică, vom observa că, la noi, predomină acest tip de ataşament anxios-evitant, ceea ce ne face să fim descurcăreţi, dar ne creează un mare handicap în privinţa construcţiilor de durată. Pentru că n‑avem reprezentări interne ale unor figuri stabile, clare, sigure, n-avem nici o relaţie bună cu autoritatea în care să avem încredere. Cum ziceam, ne ajută să fim descurcăreţi, improvizăm, împrumutăm foarte uşor moduri de funcţionare, dar pe care, cu aceeaşi uşurinţă, le lăsăm deoparte. Ne supunem, opunîndu-ne mai degrabă pasiv-agresiv. „Zic ca tine, fac ca mine.” Un fel de „lasă că merge şi-aşa” sau, mai e o vorbă, „cîinii latră, ursul merge”, şi mai era una pe vremea comunismului, care spunea „ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim”. Rezolvăm lucrurile de moment şi perpetuăm această eternă soluţie de moment şi improvizaţiile. Acesta este un mod de a funcționa care are legătură cu dificultatea de a avea o bază de siguranţă, un ataşament sigur. [...]
Dacă ne gîndim la ordinea simbolică, lucrurile devin un pic mai complicate, și ne putem raporta la cîteva situaţii esenţiale din istoria noastră în care lumea românească a cunoscut rupturi între generaţii, între părinţi şi copii, care au dus la dispariția reperelor despre care vorbeam. Avem în istorie copiii rămaşi singuri în urma războaielor şi a bolilor, avem ruperea Basarabiei de România, avem colectivizarea, ruperea de sat, avem exilul, avem interdicţia avortului care a condus la zeci de mii de copii abandonaţi în instituţii de stat. Apoi avem exodul de după 1990 – migraţia masivă care a lăsat familii rupte între lumi. Încă trăim trauma sistemului comunist care şi-a abandonat cetăţenii înfometîndu-i, agresîndu-i, abuzîndu-i, deprivîndu-i nu doar de proprietatea fizică, dar şi de proprietatea eului, adică de propria identităte. Acestea sînt exemple care ne arată pe noi înșine, ca popor, ca pe un fel de atlas al rupturilor. [...]
Comunismul a distrus continuitatea ritualică din societate şi a pus în loc un fel de nostalgie paradoxală. În psihanaliză, noi notăm asta ca pe o ruptură transgeneraţională. Cînd povestea nu se mai transmite, se uită, iar identitatea devine fragilă. Tranziţiile reuşesc cînd construim punţi, cînd avem ritualuri de trecere, cînd avem cadre simbolice care temperează anxietatea și trauma, altfel identitatea se fracturează. Regimul comunist a pervertit masiv funcţia limbajului, funcţia simbolului. Norman Manea, în A cincea imposibilitate, o numea „educaţie în minciună”. Nu mai spuneai ca să comunici, spuneai ca să ieşi bine. Memoria afectivă transmisă în familie a rămas cu această comandă: nu te expune, nu spune tot, nu deranja. Ruşinea aceea difuză, „nu ştiu de ce mi-e ruşine, dar îmi e”, e o moştenire de atmosferă, nu de fapte.
În postcomunism, ruşinea a fost adesea moneda noastră curentă. Ruşinea de a fi prea rural, ruşinea de a nu fi destul de occidental. Ruşinea este îngheţul identităţii. Reparaţia nu vine din expozeuri, ci vine din mici corecţii relaţionale. De pildă, atunci cînd cineva te primeşte la masă fără să te dojenească că n-ai mîncat tot sau cînd cineva îţi traduce un obicei vechi în viaţa de azi, fără să-l caricaturizeze.
Sîntem o societate în tensiune, între conservare, respingere şi reinterpretare. Pandemia, migraţia, digitalizarea au intensificat această tensiune, crescînd şi nostalgia după ritualurile pierdute. Atunci cînd vrem să cumpărăm lapte de la ţărani, nu vrem doar asta, ci ne afirmăm dorul faţă de familiar. În România, dorul e sentiment naţional. Muzeele şi arhivele noastre nu expun doar o casă, nu adună doar artefacte, ele adună şi limbajele emoţionale: cum se ţine dorul? cum se aşază moartea în cuvinte? cum se celebrează naşterea? Vedem că minunata lume veche nu e înapoia noastră, e în subsolul nostru, acolo unde mintea caută sens înainte de a încerca să găsească explicaţii.
Dacă totul e perspectivă, atunci tradiţia valoroasă ne dă perspective, nu ne dă adevăruri absolute. Ne învaţă să privim împreună, de pe maluri diferite, aceeaşi apă. Pentru că nu forma e sacră, ci valoarea care trece din om în om. Poate că esenţa tradiției este să antreneze pluralitatea perspectivelor oamenilor dintr-o comunitate, fără să își piardă busola. Adică să ştie de unde vin, ca să poată decide încotro merg. Tradiţiile sînt unelte de legătură, sînt moduri de a construi gînduri sau perspective, nu ziduri.
Tema întîlnirii noastre poartă cu ea ceva tulburător. Pentru că atunci cînd ne întoarcem spre vechi, nu căutăm doar istoria, ci căutăm întotdeauna şi o parte pierdută din noi. Minunata lume veche nu e o fotografie înrămată. Este un unghi din care privim ceea ce ne priveşte pe noi. În psihologie, şi mai exact în psihanaliză, exact asta facem: ne întrebăm din ce poziţie privim moştenirile noastre. Ce punem la adăpost sub umbrela tradiţiei şi cum ne locuieşte ceea ce spunem că se face sau nu se face?
Mi-amintesc o anecdotă relatată de antropologul Vintilă Mihăilescu. El povestea despre o vizită organizată în teren, la Novaci, cu cercetători veniţi din afară. Satul Novaci e satul în care el a făcut cercetarea antropologică. Ei bine, vestea acestei vizite a mers foarte repede, înaintea autobuzului, astfel că toate satele de dinainte de Novaci s-au pregătit pentru venirea musafirilor străini. Fiecare sat a pregătit o masă, care să nu fie uitată niciodată. Sat după sat, masa a devenit şi mai copioasă. La început, oaspeţii au fost încîntaţi, dar spre final au fost învinşi. Ultimul segment al drumului a înfăţişat, în apropiere de destinaţie, un grup de specialişti străluciţi care nu mai voiau să coboare din autobuz. Asta se întîmplă cînd virtutea produsă peste măsură devine abuz cu binele și asta este, de fapt, problema cu multe tradiţii. Valoarea se dezorganizează atunci cînd tradiția nu este corect dozată. Ospitalitatea nesfîrşită devine un supra-eu cultural, devine o formă de dictatură care spune: „Aşa se face şi n-ai voie altfel”. Obiectivul ei, adică recunoaşterea din partea celuilalt, se pierde cînd abuzăm cu binele. [...]
Astăzi sîntem prinşi între două realităţi. Pe de o parte, simțim nevoia de rădăcini, de poveşti, de rememorări, de ritualuri, care să ne ancoreze. Pe de altă parte, simțim presiunea unei lumi accelerate, globalizate, digitalizate, în care totul se schimbă. Lumea nouă cere flexibilitate. Să alegem conştient ce păstrăm, la ce renunţăm şi ce reinventăm. Oamenii nu sînt bureţi care absorb orbeşte, că „aşa se face”, dar nici frunze care uită că au rădăcină. Oamenii sînt interpreţi. Lumea veche devine minunată atunci cînd alegem ce păstrăm pentru că hrăneşte – recunoaşterea, măsura – şi ce schimbăm pentru că striveşte sau sufocă – negarea istoriei, ruşinea, controlul, excluderea, judecarea aspră. Cum le punem în scenă, astfel încît să nu fie o imitaţie forţată, dar nici merchandising? Dar, mai ales, cînd spunem povestea din spatele gesturilor? Răspunsul este foarte important pentru că noi nu predăm copiilor obiceiuri, le predăm înţelesuri. De ce colindăm? Ca să ne spunem unii altora că venim din acelaşi trecut. De ce pomenim? Ca să dăm timpului o formă care nu sfîşie. De ce intrăm în horă? Ca să recunoaştem cercul care ne cuprinde şi ne lasă loc. Cînd o bunică spune: „Aşa se cade“, şi un nepot întreabă: „Dar de ce?“, în spatele tensiunii este o filiaţie de sens.
Să nu transmitem copiilor frica de a pierde tradiţiile, ci bucuria de a le înţelege sensul.
Alina Necșulescu este psihoterapeut psihanalist
