Las’ că știu eu, n-am nevoie de sfaturi! – articulează cu năduf adolescentul, încercînd să-și impună statura (încă) plăpîndă la masa celor cu un cuvînt de spus. Nu mă înveți tu pe mine cum se face! – îi strigă profesionistul celui pe care-l simte inferior într-ale meseriei. Hai că nu m-am născut ieri, cunosc prea bine mersul lucrurilor! – declamă omul ajuns la o anumită vîrstă, trecut prin experiențele formatoare ale vieții, căruia pare că nu-i poți oferi nici o variantă menită să-l surprindă, să-l scoată din ghearele inerțiilor de tot soiul. Că doar n-o să învețe oul găina! – rostește oțărîtă mama atunci cînd copilul, ajuns pe pragul maturității, încearcă să sugereze un alt mod de a privi sau de a face lucrurile. N-am nevoie de experiența lor, voi crea un alt tipar de management mult mai eficient! – afirmă, fără drept de apel, un individ proaspăt instalat într-o funcție de conducere, dornic să șteargă cu buretele tot ce s-a întîmplat înaintea lui, convins fiind că în felul acesta se va impune, va rămîne în amintirea subalternilor și în memoria (adesea volatilă) a instituției în care își desfășoară activitatea. Înfumurări ale diverselor vîrste, orgolii ale rolului familial și ale statutului profesional întîlnim la tot pasul, ca o nevoie de validare (greșit înțeleasă!) a competențelor dobîndite, reflectate mereu în oglinda relației cu celălalt.
Mîncărurile noastre sînt mai gustoase, femeile mai frumoase, peisajele mai demne de admirat, fotbaliștii joacă mai bine, muzicienii cîntă cu mai mult patos, sîntem mult mai ospitalieri și mai prietenoși decît vecinii noștri, sărbătorile se țin cu mai mult fast și strălucire la noi și așa mai departe – expresii nenumărate ale aroganțelor deșarte, izvorîte, chipurile, din dragostea de neam și țară, de parcă iubirea adevărată ar putea da naștere vreodată unor astfel de malformații ale raționamentului și ale inimii. De fapt, forme actuale, încă foarte actuale (din păcate!) ale unui etnocentrism vechi de cînd lumea, despre care sociologii și antropologii scriu de la începutul secolului XX, de cînd William Graham Sumner a definit termenul, avertizînd asupra comportamentului de superioritate al comunităților în fața altor comunități. „Altfelitatea” celuilalt, „ciudățeniile” lui – traduse în modul de a vorbi, de a-și acoperi corpul, de a-și concepe locuința și așezarea, de a mînca, de a se ruga și multe altele – sînt adesea înțelese ca indici ai inferiorității, capabili să arunce niște vreascuri în vîlvătaia imaginarului diferențelor ce nasc ierarhii de valoare. Degeaba sîntem avertizați că „deosebirile efective dintre rase, națiuni și culturi sînt minime în raport cu esențialul care-i definește pe oameni” (Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, Editura Humanitas, 1998, p. 55), căci noi tot ne încăpățînăm să folosim diferențele ca pe niște justificări ale atitudinii noastre de superioritate. Sau, mult mai grav, în trecut ele au fost convertite în instrumente ale practicilor sclavagiste și ale politicilor de colonizare. Îmi amintesc de șocul pe care l-am trăit cînd am citit unele pasaje din Despre spiritul legilor (Editura Antet, 2011), textul lui Montesquieu de la jumătatea veacului al XVIII-lea, încărcat de superbia omului alb confruntat cu cel de culoare: „Zahărul ar fi prea scump, dacă nu am exploata planta care îl produce cu sclavi. Aceştia sînt negri din cap pînă la tălpi şi au nasul atît de turtit încît este aproape imposibil să-i plîngi. Nu putem crede că Dumnezeu, care este o Fiinţă înţeleaptă, să fi pus o inimă, şi cu atît mai puţin una bună, într-un corp atît de negru”.
Aroganță, înfumurare, trufie, orgoliu, vanitate, îngîmfare, infatuare – și lista ar putea continua, inclusiv cu vocabule dintr-un alt cîmp semantic, înrudit, dar care nu acoperă la fel de bine ideea de mîndrie, ci, mai degrabă, pe aceea a unei evidente carențe din sfera bunei-cuviințe – nerușinare, neobrăzare, impertinență, insolență, obrăznicie etc. Sinonime parțiale, termeni ce înseamnă, grosso modo, același lucru (cu nuanțele de rigoare, care îi plasează mai firesc pe unul sau pe altul într-un anumit context lingvistic, teologic, filosofic)? Vom încerca să arătăm că epocile (cu inerentele lor prefaceri în înțelegerea lumii) sînt și ele responsabile de schimbarea chipurilor în care sînt percepute realitățile din spatele cuvintelor.
Culturile antice pun reflectorul pe această greșeală impardonabilă ce stîrnește mînia zeilor, atunci cînd individul își arogă niște merite sau pretinde anumite drepturi, considerîndu-se diferit (în sens pozitiv) de restul muritorilor. Hybris-ul grecilor presupune transgresarea limitelor destinate fiecărei ființe și atrage o sancțiune pe măsură (nemesis). Mitul androginului din Banchetul lui Platon povestește consecințele unui asemenea comportament, prezentînd pedeapsa pe care au primit-o aceste făpturi condamnate să rătăcească prin lume, din momentul separării lor în două jumătăți neliniștite și neîmplinite, pînă la regăsire. Muritoarele purtate de mîndrie să creadă că ar fi mai înzestrate, într-o privință sau în alta, decît zeițele au sfîrșit rău: Arachne a fost metamorfozată într-un păianjen pentru îndrăzneala de a se socoti mai pricepută la meșteșugul țeserii decît Atena; lui Niobe i-au fost uciși copiii, iar ea a fost transformată într-o stîncă de către Apollo și Artemis, care o apărau astfel pe zeița Leto, mama lor.
Gîndirea iudaică și cea creștină situează orgoliul în fruntea clasamentului păcatelor, considerîndu-l nu doar o formă de neascultare, ci și o încercare smintită a creaturii de a se socoti pe picior de egalitate cu Creatorul său. După căderea în păcat a protopărinților – un prim gest de semeție nemăsurată –, Vechiul Testament înregistrează destule cazuri în care oamenii s-au făcut vinovați de această greșeală și au fost nevoiți să plătească pentru săvîrșirea ei. Celor care construiau Turnul Babel cu speranța că vor ajunge pînă la cer li s-au încurcat limbile și au fost risipiți în lumea largă; îmbătat de propria măreție, Nabucodonosor a ajuns să înnebunească și să trăiască precum fiarele, izgonit fiind din comunitatea pe care o condusese timp îndelungat; Ozia s-a îmbolnăvit de lepră, după ce și-a permis „să ardă tămîie pe altarul tămîierilor”, deși nu era preot (2 Paralipomena 26:16) – și exemplele pot continua.
Psalmii lui David includ, în repetate rînduri, imagini ale opoziției dintre sufletul trufaș și inima înfrîntă și smerită a celui care își recunoaște greșelile, dar își pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noul Testament traduce această dihotomie prin contrastul dintre rugăciunea vameșului și cea a fariseului, iar în Predica de pe munte Hristos reînnoiește promisiunile pentru cei curați cu inima și condamnă aroganța morală a celor care-și permit să-și judece aproapele (Evanghelia după Matei 7: 1-5).
Medievalitatea europeană pare a fi un răstimp al smereniei, în care chiar și cei aparent „îndreptățiți” – prin natura profesiilor sau a creațiilor să fie mîndri de ceea ce au realizat – se consideră doar unelte ale Divinității. Renașterea mută însă accentul de pe o gîndire teocentrică pe una antropocentrică și de atunci tot în siajul ei ne aflăm, cultivîndu-ne din ce în ce mai atent orgoliile, ca pe niște flori rare, într-un hortus botanicus lăuntric.
Ultimele decenii ale secolului XX și primele ale veacului pe care-l străbatem au scos la iveală o întreagă galerie de recomandări, preluate din literatura motivațională și de dezvoltare personală, care clamează importanța încrederii nemăsurate în sine, generatoare a unui fel de aroganță autosuficientă, pe fundalul existențelor noastre profund competiționale încă de la vîrste fragede. În lumea de azi, din ce în ce mai egocentrică și mai dornică de afirmare, imaginea lui Hristos spălînd picioarele ucenicilor pare ceva de neînțeles. Extraordinara demnitate a Celui care îngenunchează în fața învățăceilor, fără a se teme că gestul L-ar putea micșora în inimile lor, ar fi receptată de către cei ce-și gîndesc parcursul după regulile manualelor de dezvoltare personală (în care instanța primă și ultimă este eul propriu) drept o formă de slăbiciune. După cum ceața mentală în care trăim ne determină frecvent să nu sesizăm distincțiile dintre aroganță, mîndrie și demnitate.
A fi demn nu are nimic de-a face cu orgoliul (acela cu chip hidos, din lista păcatelor capitale), dimpotrivă. Demnitatea îți creează spațiul interior în care îți poți conștientiza punctele forte, fără a simți nevoia de a-i diminua pe ceilalți, ca să-ți scoți atuurile și mai mult în evidență. Omul demn își recunoaște senin înălțimile și căderile și nu se lasă dominat de dorința de a se măsura, la fiecare pas, cu un altul, pentru a se asigura că el este cel mai important. La polul opus, orgoliosul vrea să fie văzut și înălțat pe un piedestal, iar atunci cînd, din varii motive, lucrul acesta nu se întîmplă, poate chiar să devină agresiv, rănindu-i voit pe ceilalți cu judecățile lui de valoare organizate dihotomic și ierarhic.
Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde predă cursuri de istoria mentalităților, antropologie culturală și studii de gen.
