Unul dintre cele mai mari eforturi ale copilăriei constă în acceptarea limitelor realității. Crizele de furie, refuzul efortului susținut, dificultatea de a tolera frustrarea sînt manifestări frecvente în rîndul copiilor de vîrstă preșcolară, dar ele nu reprezintă simple „capricii”, ci exprimă o tensiune profundă între dorința de control absolut și confruntarea inevitabilă cu alteritatea și eșecul.
Copilul mic, aflat în centrul atenției adulților, trăiește într-o realitate psihică în care omnipotența nu este doar o iluzie, ci și o condiție naturală a dezvoltării. Totul vine spre el: hrana, confortul, cuvintele, iubirea. Această poziție subiectivă de „zeitate domestică”, așa cum o denumește Pasckal Bruckner în Tentația inocenței, sau „Măria Sa Bebelușul”, cum îl numește Freud în „Pentru a introduce narcisismul”, este necesară în primele etape ale vieții. Însă, odată cu creșterea, apare și confruntarea cu frustrarea: lucrurile nu mai sînt întotdeauna disponibile, dorințele nu mai sînt imediat îndeplinite, iar ceilalți încep să capete consistență psihică separată.
Renunțarea la omnipotență nu este o simplă adaptare cognitivă. Este o pierdere. O retragere a fantasmei de a putea modifica realitatea după bunul plac. Este, într-un anumit sens, prima moarte simbolică a sinelui infantil. Acceptarea regulilor, a eșecului, a diferenței și a așteptării presupune o muncă internă care nu poate fi grăbită și nici impusă prin simplă autoritate.
Literatura pentru copii exprimă adesea această temă într-un limbaj accesibil și metaforic. În povestea Le lapin loucheur [Iepurele sașiu (Lutin poche, 2016)] de Claude Boujon, protagonistul pornește într-o aventură animat de dorința de a schimba ordinea lumii. Curajul său, însă, se ciocnește de o realitate care nu poate fi dominată prin simplă voință. Soluția salvatoare nu este afirmarea unei forțe superioare, ci acceptarea unei forme de reciprocitate și de limpezire a pozițiilor
În societatea contemporană, însă, mecanismele culturale tind să prelungească iluzia omnipotenței dincolo de vîrsta copilăriei. Tehnologia digitală oferă acces instantaneu la gratificare: un click, un gest, o comandă vocală – și lumea reacționează. Jocurile video, aplicațiile personalizate, publicitatea centrată pe „merit totul acum” construiesc un mediu care-i confirmă copilului că dorința nu trebuie mediată de efort sau de timp. Inclusiv în educație se observă tendința de a evita frustrarea, de a înlocui confruntarea cu dificultatea prin soluții rapide și prietenoase. În mod paradoxal, acest cadru generalizat de „protecție” favorizează fragilizarea psihică: copilul devine tot mai puțin echipat să suporte realitatea atunci cînd aceasta nu răspunde dorinței sale.
Psihanaliza arată că tolerarea frustrării este o achiziție esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a Eului. A învăța să renunți la omnipotență nu înseamnă resemnare, ci o formă subtilă de maturizare internă, care face posibilă relația reală cu celălalt și cu lumea. De aceea, intervenția educativă nu ar trebui să se limiteze la controlul crizelor de furie, ci să încurajeze treptat capacitatea de a amîna, de a construi, de a repara, de a suporta diferența dintre ceea ce este și ceea ce se dorește. Este, poate, una dintre cele mai dificile lecții ale devenirii. Dar și una dintre cele mai importante.
Dacă în copilărie omnipotența este firească și necesară, în viața adultă persistența ei devine un obstacol serios în calea relațiilor și a adaptării la realitate. Adultul care nu a renunțat, la timpul potrivit, la această iluzie trăiește realitatea nu ca pe un spațiu de negociere și învățare, ci ca pe o permanentă agresiune la adresa propriei voințe.
Acești adulți pot fi recunoscuți după dificultatea de a tolera eșecul, contradicția, limitele sau ritmul altuia. În mod frecvent, ei se refugiază fie într-o formă de hipercontrol, organizînd totul în cele mai mici detalii, așteptînd ca ceilalți să funcționeze perfect conform logicii lor, fie într-o fugă cronică de responsabilitate, preferînd retragerea sau evitarea în fața oricărei confruntări cu dificultatea. Orice impas este trăit ca un atac narcisic, orice critică precum o umilire, orice întîrziere ca o catastrofă. De fapt, nu a fost posibilă internalizarea unei funcții care să medieze între dorință și realitate, între ideal și ceea ce este posibil în mod real.
În acest sens, susținerea copilului în procesul de renunțare la omnipotență nu este doar o etapă de creștere individuală, ci și un gest formativ cu valențe sociale. A-l ajuta să înțeleagă că lucrurile nu se întîmplă instantaneu, că efortul contează, că limitele nu înseamnă anulare, ci oportunitate, echivalează cu a contribui la formarea unui adult capabil de relație, de construcție, de gîndire critică și de empatie.
Într-o lume care încurajează din ce în ce mai mult gratificarea imediată și evitarea disconfortului, reamintirea valorii renunțării la omnipotență poate părea contraintuitivă. Dar poate că exact această renunțare este ceea ce face loc adevăratei libertăți interioare: nu cea de a controla totul, ci aceea de a putea trăi, imperfect, dar autentic, în realitate.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
