Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a atras recent atenția că tinerii sînt expuși în mod special propagandei de pe TikTok, în favoarea ideilor pro-totalitare și extremiste sau promovării nostalgiilor pentru regimuri dictatoriale. Autoarea analizei, Didona Goanță, constată că s-a folosit transferul unei credibilități inițiale (create de prin 2017) către un conținut ideologic, iar din 2021 lucrurile s-au intensificat, fiind vorba despre un „fenomen sistematic, coordonat și pus în aplicare prin ferme de troll și de boți”. Nu mai e vreun secret că asemenea operațiuni propagandistice fac parte din războiul hibrid declanșat împotriva democrațiilor europene de Rusia. Altfel spus, răspîndirea inepțiilor din arsenalul propagandei comuniste sau ultra-naționaliste nu a apărut din senin și nu e rezultatul unor orbiri colective inexplicabile. E vorba de un program care speculează și orientează în mod cinic ignoranța tinerilor și a unei părți a populației. Printre ideile promovate se numără aceea că Nicolae Ceaușescu ar fi fost un lider patriot sau că regimul comunist ar fi avut o mulțime de realizări benefice. Cu alte cuvinte, se lucrează cu materialul clientului.
Nu e nimic nou în a spune că, dincolo de combaterea acestei ofensive propagandistice prin măsuri directe, la obiect, e nevoie și de un proces mai amplu de educație pro-democratică și de învățare corectă a istoriei, prin care s-ar putea micșora vulnerabilitatea generală a societății la acest gen de propagandă. În această idee, e de salutat faptul că de anul acesta a fost introdusă în clasa a XII-a de liceu Istoria Comunismului, ca materie obligatorie. Nu știu exact cît de mult și cît de bine s-a învățat pînă acum în școală despre comunism. În ultimii ani însă, am observat mulți tineri dînd exemple stranii din trecut, ce par auzite din familie.
Istoriile particulare pot fi foarte interesante. Există chiar numeroase cărți, lucrări și programe prin care se scot la iveală întîmplări din trecut și se încurajează descoperirea istoriilor în mic, la firul ierbii, trăite și povestite de oameni obișnuiți. Ele completează în mod esențial și necesar istoria mare, cea care descrie în mod general și evenimentele majore din trecutul național sau universal, studiată și scrisă de specialiști. Mi se pare însă că istoriile particulare n-ar trebui să înlocuiască niciodată istoria generală. Adică nimeni n-ar trebui să tragă concluzii globale asupra trecutului judecînd doar după cazuri particulare. O istorie individuală sau de familie poate avea valoarea ei, dar nu poate fi invocată pentru a răsturna complet ceea ce spun profesioniștii în domeniu despre o perioadă sau alta. Adică nu poți spune că Hitler era bun pentru că, pe vremea lui, bunicul tău lucra la uzinele Krupp și ți-a povestit că era foarte bine plătit. Sau, ca în celebrul banc cu rusul care susținea că vremurile lui Stalin erau foarte bune. Păi, nu erau executați o mulțime de oameni? – Ba da. – Nu erau trimiși în lagărele din Siberia, cu milioanele? – Ba da. – Nu era sărăcie și foamete? – Ba da. – Și atunci, de ce era bine? – Fiindcă eu eram tînăr și foarte viril.
Tot așa, în cultura populară de prin nordul Italiei apare încă des clișeul cu Mussolini care, un lider priceput fiind, a făcut să nu mai întîrzie trenurile. În urmă cu mai mulți ani, am auzit chiar cu urechile mele un om în vîrstă spunînd exact asta. Dar la întrebarea de ce trenurile nu întîrziau în Italia nici cînd Mussolini nu mai era de mult la putere n-a mai avut răspuns. Aici nu mai e vorba de o experiență personală a cuiva, dar e o fațetă absolut colaterală, particulară, a guvernării fasciste, bine folosită de propaganda vremurilor și înfiripată definitiv în mintea multora. Destule asemenea șabloane repetate prostește se aud și la noi astăzi, despre Ceaușescu...
Revenind însă la istoriile mici, o mare categorie de oameni nu par a fi în stare să generalizeze. Pur și simplu nu-i interesează sau nu vor să creadă ori să învețe ceva din ce li s-a întîmplat altora și nici chiar majorității celor din jurul familiei și gospodăriei lor. Pentru ei pare a conta doar ce s-a întîmplat părinților și bunicilor sau doar ce le-au povestit aceștia. Sigur că printre asemenea povești de familie există și cazuri foarte relevante. Dar, de multe ori, istoriile transmise din generație în generație pot fi subiective, nostalgice, deformate în memorie de trecerea timpului sau de diverse influențe și propagande. Unele pot fi chiar voit mincinoase. În comunism, mulți părinți încercau să-și protejeze copiii nespunîndu-le adevărul despre cele ce îndurau sau înduraseră ei, ca adulți. În anumite cazuri, le era chiar rușine să vorbească despre compromisurile pe care le făcuseră. Apare uneori chiar situația în care victimele directe ale unor întîmplări istorice nu sînt pur și simplu în stare să le înțeleagă cauzele mai generale. Sînt oameni care percep crizele, dictaturile sau războaiele asemeni unor cataclisme naturale sau unor pedepse divine și se consideră întotdeauna sub vremuri, cum zicea cronicarul. Analiza unor responsabilități istorice îi depășește. Sînt mai degrabă supraviețuitori decît cetățeni. De aceea spun că asemenea istorii particulare trebuie întotdeauna așezate într-un cadru general, care se învață, de obicei, la școală. Profesorii au un rol esențial. E datoria lor să completeze sau să corecteze ceea ce tinerii află mai mult sau mai puțin întîmplător din alte părți.
Deocamdată, viețuirea în autosuficiența unor povești despre trecut transmise doar în familie, fără încercarea de ridicare la un nivel ceva mai înalt de generalizare, de înțelegere a istoriei întregii comunități din jur, e un fenomen supărător de răspîndit, care în prezent se dovedește a fi o vulnerabilitate a societății. A nu te interesa decît propria istorie (și propria supraviețuire) e un soi de încuiere egoistă într-un autarhism familial sau de clan, vecină cu ignoranța. Iar așa cum spunea odată părintele Galeriu, ignoranța poate fi un păcat grav.
